TOTUL DESPRE ZEII

Zeii Olimpului

     Mitologia greaca este una dintre cele mai bogate din lume, plasmuind zeitati nenumarate, eroi cu calitati extraordinare, monstri infioratori si multe alte creaturi fantastice (nimfe, naiade, driade, centauri, ciclopi, giganti). Dintre toti acestia, cea mai mare importanta au avut-o insa cei doisprezece zei olimpieni.
     Poseidon, Hera, Demetra si Hestia (dar si Hades, stapanul Infernului si al bogatiilor subsolului, care insa nu locuia in Olimp) erau fii lui Cronos (cel mai tanar dintre titani si stapanul timpului) si ai Rheei, salvati de cel mai mic frate al lor, Zeus, din pantecele tatalui care ii inghitise. Dupa un aprig razboi cu titanii, pe care ii inving pana la urma, ei devin noii stapani ai lumii. Li se alatura inca sapte divinitati principale si multi alti zei minori.

Astfel, Zeus, divinitatea suprema, era considerat stapanul Universului si personifica cerul, fiind de asemenea si protectorul intregii naturi, al bunastarii oamenilor si al vietii sociale. Chiar si numele lui (insemnand "cel plin de raze, stralucitorul") ii atesta calitatea de zeitate celesta. Atributul lui era fulgerul. Era sotul Herei si tata a numerosi zei si semizei. Statuia lui sculptata de Fidias pentru templul din Olimp a fost una din cele sapte minuni ale lumii antice. Romanii il numeau Iuppiter.

Hera (Iunona la romani) era regina zeilor, patroana a casatoriei si a maternitatii, personificare feminina a cerului, dar si a pamantului si protectoare a ogoarelor. Extrem de geloasa, ea se razbuna adesea pe cuceririle sotului sau Zeus. Era reprezentata ca prototipul unei frumuseti robuste.

Poseidon era zeul marii, responsabil de producerea cutremurelor, a furtunilor de pe mare si a eruptilor vulcanice, dar si protector al marinarilor, al pescarilor si al acelora ce doreau sa cunoasca marea. Era reprezentat ca un barbat voinic, cu barba, coroana si tinand in mana semnul sau distinctiv: tridentul. In mitologia romana apare sub numele de Neptun.

Despre Hestia nu se cunosc multe legende. Tot ce se stie despre ea este ca i-a refuzat pe Poseidon si, mai tarziu, pe Apollo si a cerut fratelui sau dreptul de a ramane fecioara pentru totdeauna. Ea simboliza puritatea focului din vetre, a focului care ardea jertfele muritorilor. Mult mai cunoscuta este zeita romana Vesta, cu care se identifica si careia ii era inchinat un templu pe colina Palatinului din Roma, unde slujeau preotese numite vestale.

Demetra, zeita recoltei, agriculturii si fertilitatii, i-a daruit lui Zeus o fiica, pe Persefona, rapita de Hades si dusa in Infern. Stapanul zeilor a hotarat mai apoi ca aceasta sa stea noua luni cu mama sa si trei cu Hades. Echivalentul roman al acestei zeite este Ceres.

Atena "cu ochi de azur" era zeita intelepciunii, a razboiului dar si, in acelasi timp, protectoare a artelor, mestesugurilor si pacii. A fost nascuta, potrivit legendei, din capul tatalui sau, Zeus, care isi inghitise prima consoarta, pe Metis. Nici ea nu a acceptat sa se marite, lucru care i-a adus denumirea de Pallas ("fata tanara, curata"). Ei i s-a dedicat magnificul templu Parthenon din orasul ce ii poarta numele si a carei protectoare era. Minerva este numele ei roman.

Ares, fiul lui Zeus si al Herei, era zeul razboiului nedrept si sangeros. L-a avut impreuna cu zeita Afrodita pe Eros (Cupidon). Corespondentul roman, Marte, era la inceput si divinitate agrara, careia ii era inchinata prima luna a primaverii, martie. Traditia ii atribuie paternitatea lui Romulus si Remus.

Celalalt fiu al Herei era Hefaistos (la romani se numea Vulcan), divinitate a focului si a metalelor, care avea ateliere in fundul vulcanilor, unde faurea arme pentru cei mai mari eroi legendari. Mama sa, vazand cat era de urat, a vrut sa-l inece si l-a aruncat in ocean. Salvat, zeul a ramas insa schiop, defect accentuat de o lovitura primita de la Zeus. Ca sa se revanseze, tatal sau i-a oferit-o de sotie pe frumoasa Afrodita.

Hermes era fiul lui Zeus si al nimfei Maia si detinea functia de mesager al zeilor. De asemenea, e considerat protector al comertului, al actiunilor indraznete si chiar al hotilor. A inventat lira, flautul, masurile si greutatile si sportul. A fost identificat cu zeul roman Mercur. Ca atribute avea sandalele inaripate si caduceul (nuia magica, simbol al pacii si comertului).

Apollo, alt fiu al lui Zeus, s-a nascut la Delos, in Grecia. Mama sa, Leto, a fost urmarita de razbunarea Herei si si-a putut naste fii doar pe aceasta insula care, spune legenda, nu era ancorata de fundul marii. Zeu al luminii si al Soarelui, al muzicii si al poeziei era maestru al Muzelor si ideal de frumusete masculina. Grecii il considerau si zeu al Binelui si al Frumusetii, cel ce face pe oameni sa se supuna legilor, aducator de fericire, zeu al sanatatii si tata al lui Asclepios (zeul medicinei). In Italia a fost adorat dupa ce, la batalia de la Actium, l-ar fi ajutat pe imparatul Augustus sa castige.

Sora lui Apollo era zeita Artemis, divinitate a luninii selenare, dar si a castitatii si fidelitatii conjugale, iar ca zeitate terestra, a vanatorii si a padurilor. Sunt cunoscute mai multe legende in care se arata cruda si necrutatoare atunci cand este maniata: il transforma in cerb pe vanatorul Acteon, care o surprinsese la baie, iar tanarul este ucis de proprii lui caini; de asemenea, ucide cele sapte fete ale Niobeei, care se lauda ca avea cei mai frumosi copii (iar Apollo ii omoara pe baieti). Este identificata la romani cu Diana, reprezentata ca o tanara cu o tolba de sageti si insotita de o caprioara. Templul ei din Efes a fost una din cele Sapte minuni ale lumii.

Ultima, dar cu siguranta nu cea din urma, zeita olimpiana este Afrodita. La Homer, ea este fiica lui Zeus si a Dianei, dar o alta legenda spune ca ea s-a nascut din spuma marii, in locul in care cursesera picaturi din sangele lui Uranus cand acesta fusese lovit de Cronos. Venus la romani, ea era stapana dragostei, a frumusetii, voluptatii si fecunditatii. Cu numele de Anadiomene ("iesita din mare") este si zeitate marina, protectoarea marinarilor si a porturilor. Desi era sotia lui Hefaistos, a iubit mai multi zei - Ares (cu care l-a avut pe Eros), Hermes sau Dionysos - dar si muritori, printre care pe Adonis sau pe Anchise, tatal lui Enea.

     Fara sa-si propuna a fi exhaustiv (ceea ce ar fi imposibil, de vreme ce chiar Hesiod, care, sa nu uitam, a scris "Teogonia", spunea ca nu exista om pe pamant care sa poata tine minte intreaga multitudine de divinitati si de mituri cu si despre ele) acest mic articol poate fi punctul de plecare al studierii fascinantei mitologii a vechilor greci. Pentru acest scop, pot fi foarte utile lucrari ca Legendele Olimpului de Alexandru Mitru sau dictionarele de mitologie, acela aparut la Editura Ion Creanga in anul 1979 si semnat de George Lazarescu fiind si sursa bibliografica pentru cele afirmate mai sus.

Zeii egipteni

 

Timp de aproape 3000 de ani (3200-30 î.Hr) civilizaţia egipteană a înflorit într-un ţinut deşertic, în valea îngustă a apelor Nilului. Mitologia egipteană sau religia egipteană este numele dat unor serii de credinţe ale locuitorilor din Egiptul antic, înainte de apariţia creştismului şi islamului. Mitologia egipteană este mai veche şi diferită de mitologia romană şi mitologia greacă, ultimele două inspirându-se şi din ea.

 

În Egipt se obişnuia adorarea diferitelor divinităţi, unele sub forma umană, altele cu înfăţişare animală, altele hibride (om şi animal). Chiar şi corpurile cereşti puteau fi considerate divinităţi. O zeitate putea apărea în mai multe forme, manifestându-se sub mai multe aspecte ale ba (elementul care oferea zeilor capacitatea de a avea mai multe înfăţişări).

 

În Egiptul acelor vremuri, oraşele puternice erau reunite sub autoritatea Faraonului. Fiecare oraş, fiecare regiune avea un zeu protector. Însuşi Faraonul era considerat un zeu în viaţă. Totuşi, zeii cei mai importanţi erau cunoscuţi de toţi.

 

Ammon sau Amon-Ra, Tatăl şi Regele Zeilor

Iniţial a fost zeu obscur al vântului. Cultul său apare în Regatul Mijlociu şi se dezvoltă repede (mai ales în Regatul Nou), compunând o divinitate a aerului şi fecundităţii.

Cele două zeităţi Ammon (zeul taur al vântului) şi Ra (zeul soare) se contopesc într-o singură divinitate, Amon-Ra al cărui cult începe să ia amploare, astfel Amon-Ra devine cel mai puternic zeu egiptean. Ammon, "cel ascuns", rege al zeilor, în principal în timpul dinastiei XI, a apărut pe inscripţiile incintelor funerare încă din timpul dinastiei V. Pentru ptolemeici el este asociat cu Zeus. Sub numele de Amun Kematef a fost una din cele opt divinităţi străvechi. Era un zeu creator, capabil să se readucă singur la viaţă. Nubienii îl venerau în mod special, considerând că a fost născut în Sudan. Ammon, sau Amon (confundat cu Ra din cauza numelui Amon-Ra), zeul suprem al preoţilor tebani şi venerat în oraşul Teba, era reprezentat cu un cap de berbec, sau ca un bărbat purtând o tiară cu pene.

 

Anubis, Zeul Ţinutului Sfânt, zeul ce ghida spiritele morţilor în lumea de dincolo

Anubis (găsit şi sub numele de Inpew, Yinepu sau Anpu) este numele zeului ce ghida spiritele morţilor în lumea de dincolo. Acesta este supranumit "Zeul Ţinutului Sfânt". Deoarece egiptenii credeau că Valea morţilor se află spre vest, aceştia îl denumesc de altfel şi Regele Vestului. Venerarea lui Anubis pare a exista din cele mai vechi timpuri ale Egiptului Antic, posibil chiar mai veche decât cea a lui Osiris acest fapt fiind confirmat de asocierea sa cu Ochiul lui Horus şi de către textele inscripţionate în mormântul faraonului Unas. În textele mormântului lui Unas se precizeată următoarele "Unas alăturându-se spiritelor, acestea trei fiind, Anubis, apoi Amenti şi apoi Osiris". Ca protector al necropolelor, zeul apărea şi pe sigiliile care închideau porţile mormântului. Tot legat de tărâmul morţilor e şi rolul lui Anubis din timpul cântăririi sufletului. Zeul conducea ritualul în Sala celor Două Adevăruri. Aici trebuia să cântărească sufletul şi să vadă dacă e la fel de uşor ca statuia-imagine a zeiţei Maat. Lângă Anubis apărea şi Thot care îl asista, notând rezultatul cântăririi.

Anubis este deseori descris ca fiind un bărbat de culoare neagră cu cap de şacal sau ca fiind un şacal negru. Egiptologul Flinders Petrie consideră conceptul lui Anubis astfel: egiptenii observând şacalii pe lângă morminte, au asociat şacalul cu omul creându-l astfel pe zeu. Pentru a arăta importanţa sa în lumea morţilor, capul său era pictat cu negru, dar şi ca reprezentare a fertilităţii. Anubis era considerat pe lângă ghidul sufletelor decedaţilor ca fiind zeul îmbălsămării şi paznicul mormintelor.

Când egiptenii au început să îl venereze mai mult pe Osiris decât pe Anubis, acestuia i sau retras multe dintre muncile sale precum ghid al spiritelor sau paznicul morţilor, rămânând a fi zeul îmbălsămării. Când o înmormântare avea loc, preotul ce urma să mumifice decedatul purta o mască în formă de şacal, fiind astfel denumit "Supravegetorul misterelor" sau "hery seshta" simbolizând astfel întruparea zeului în preot. Anubis este fiul lui Nephthys şi Seth sau al lui Nephthys şi Osiris acest lucru fiind incert însă. Există de asemenea varianta în care acesta a fost dat în creştere de către Isis lui Osiris datorită posibilităţii uciderii sale de către Seth, soţul lui Isis. Egiptenii de asemenea credeau că Anubis avea o fiică numită Kebechet descrisă ca fiind un şarpe sau ştruţ. Aceasta era considerată zeiţa purificării şi prospeţimei. Kebechet îl ajuta pe tatăl său la îmbălsămări aducându-i apă sfântă pentru ca acesta să poată termina procesul de mumificare, pe lângă aceasta ea păzea corpul împotriva forţelor negative pentru ca sufletul ka să rămână proaspăt. Soţia lui Anubis pare a fi Anput deoarece deasupra capului are şacalul deasupra casei sale. Aceasta este posibil să fie şi mama lui Kebechet.

 

Apis, zeu al fecundităţii

În mitologia egipteană, Apis a fost un zeu din Memfis, asociat cu Ptah pentru celebrarea unui cult al fecundităţii. Apis este reprezentat printr-un taur alb cu pete negre.

 

 

  

Apophis, zeul egiptean antic al răului şi distrugerii

Apophis (cunoscut şi ca Apep sau Distrugătorul) era spiritul antic al răului şi distrugerii, zeul demon-şarpe în mitologia egipteană, care locuia în întunericul etern. Zilnic, aştepta să distrugă Barca Solară a lui Ra care plutea deasupra cerurilor. Rolul primordial al lui Ra era să-l învingă pe Apophis şi să-l oprească de la distrugerea bărcii. Uneori, Apophis reuşea să învingă, iar lumea se cufunda în întuneric (eclipsă solară). Dar Ra şi însoţitorul său, Mehen, despicau pântecele lui Apophis permiţând Bărcii Solare să scape. Apophis comanda o armată de demoni care distrugeau omenirea. Oamenii puteau învinge aceşti demoni doar dacă îşi puneau credinţa în zeii luminii.

 

Atum, zeul creator

Atum este totul, autocreatorul şi sursa tuturor în mitologia egipteană, preexistă din el însuşi viaţa masculină - Ankh şi justiţia, adevărul feminin - Ma’at. Prin spirit sau prin masturbare el creează aerul curat, răsuflarea, Shu şi pe Tefnut, sora şi soţia sa, umezeala. Din ei apare pământul Geb şi sora şi soţia lui, Nut, cerul. Geb şi Nut sunt despărţiţi de Shu. Din pământ şi cer se nasc Osiris, Isis, Nefertum şi Seth. Atum este zeul creator al Heliopolisului. El poartă coroană dublă, simbolul Egiptului de Sus şi Egiptului de Jos, iar imaginea sa este asociată cu leul, taurul, şopârla, şarpele sau scarabeul.

  

 

Bastet, zeiţa lunii şi a fecundităţii

În mitologia egipteană, Bastet a fost zeiţa lunii şi a fecundităţii, ocrotitoarea femeilor gravide, şi zeiţa felinelor, reprezentată fie într-o formă hieratică, de femeie cu cap de leoaică, fie popular, ca o femeie cu cap de pisică, sau numai ca un cap de pisică (pisica sălbatică a fost venerată în Egipt sub dinastia a II-a, în jurul anului 3000 î.Hr.). Bastet a fost sora lui Ra, uneori considerată şi soţia acestuia, alteori, fiica lui. În unele variante este considerată sora zeiţei Isis. Bastet mai era şi zeiţa ocrotitoare a pisicilor. În Valea Regilor s-au găsit mii de mumii de pisici, dar arheologii nu le-au dat importanţa. În Egiptul Antic, oricine ucidea o pisică, primea pedeapsa capitală.

 

 

Bes, ocrotitorul familiilor şi al oamenilor contra duhurilor rele şi animalelor periculoase

În mitologia egipteană Bes era un zeu foarte urât, însă binefăcător, reprezentat ca un pitic care se schimonoseşte (cap mare, trup uniform, ochi bulbucaţi, limba scoasă, barbă de câlţi şi pe corp piele de leu şi pene de pasăre).

 

 

 

 

Geb, un zeu antropomorf, personificând Pământul

Geb, fiul zeiţei Tefnut şi al zeului atmosferic Shu, e despărţit violent de către tatăl său, de soţia sa Nut (zeiţa cerului), cu care a avut patru copii: Osiris, Isis, Seth şi Nephthys. În unele imagini, trupul său este acoperit de pete verzi (vegetaţie). După un mit heliopolitan a fost primul rege de pe pământ (din dinastia regilor).

 

 

Hathor, zeiţa feminităţii, dragostei, a familiilor şi a recoltelor

Hathor era o zeiţa celesta şi conform unui mit, ea s-a născut în acelaşi moment în care Ra a devenit zeul Soare. Hathor era reprezentată şezând lângă Ra în barca solară. Ea era şi protectoarea dragostei, a muzicii şi a dansului, fiind venerată de artişti. Uneori aceasta era asociată cu Sekmet, zeiţa răzbunării, întruchipată ca fiind o femeie cu cap de leu. Alteori, Hathor este identificată cu zeiţa cerului, a soarelui, a lunii, a fertilităţii şi a agriculturii. Hathor era şi zeiţa bucuriei, maternităţii şi iubirii. Era considerată a fi protectoarea femeilor însărcinate. Dar Hathor a fost prin excelenţă, patroana tuturor femeilor, indiferent de statutul lor. Ca zeiţă a fertilităţii, era asociată şi pusă în legătură cu revarsările Nilului. Mai târziu, când cultul osirian a câştigat mai multă popularitate şi mai mulţi adepţi, rolul său s-a schimbat. Conform noului statut, Hathor primea decedaţii în lumea de jos, oferind sufletelor apă şi hrană. În perioada târzie, femeile decedate erau identificate cu Hathor, aşa cum bărbaţii decedaţi erau identificaţi cu Osiris.

Ca mod de reprezentare, la început, Hathor era adorată în forma unei bovine. Mai târziu, este reprezentată ca o femeie cu cap de vacă şi în final cu un cap uman, deşi uneori este reprezentată cu urechi şi coarne similare cu cele ale bovinelor. Reprezentarea cea mai întâlnită este aceea în care Hathor are două coarne cu discul lunar în mijloc.Templele dedicate lui Hathor prezintă o particularitate: capitelurile cu capul zeiţei cu urechi de vacă, animalul său sacru. Sunt deci considerate „capiteluri hathorice”, pe care le găsim în temple ca Deir el-Bahri şi Abu Simbel.

 

Heket, zeiţa-broască a naşterii, a creaţiei şi a fertilităţii

Puterile dătătoare de viaţă a lui Heket au făcut ca ea să fie adoptată ca o zeiţă binevoitoare, demnă de a-l însoţi pe Osiris, în al cărui templu de la Abydos ea primeşte vin de la regele Seti I (dinastia a XIX-a) şi este denumită „Stăpână a celor Două Ţări”. La Qus, în Egiptul de Sus, există ruinele unui templu închinat lui Hekhet, unde zeiţa este considerată soţia lui Haroeris.

 

 

 

Hnum, divinitate primordială, creatorul zeilor, a făurit şi omul pe o roată de olărit

Hnum, Khnum sau Khnemu, divinitate primordială din mitologia egipteană. Traducerea numelui său este "a crea". Khnum stăpân al apelor reci, este considerat creatorul tuturor lucrurilor care au fost, sunt şi vor fi. A creat toţi zeii şi a făurit omul pe o roată de olărit şi este considerat ca fiind primul care a domesticit berbecul. Imaginea sa este în strânsă legătură cu revărsarea anuală a Nilului şi cu pământul fertil, care simbolizează renaşterea. Este reprezentat ca un om cu cap de berbec. Consoarta sa este Menhyt. La Esna este considerat creatorul universului. Lui i se aduceau ofrande pe timpuri de foamete datorate inundaţiilor produse de Nil.

 

Horus, zeu protector al Egiptului şi al faraonului

Horus este fiul lui Isis şi al lui Osiris, şi este reprezentat cu un cap de şoim. Horus a fost născut de zeiţa Isis, după ce ea a adunat toate părţile dezmembrate ale corpului soţul ei ucis, Osiris, cu excepţia penisului, care a fost aruncat în Nil şi mâncat de un peşte. Ea şi-a utilizat puterile magice pentru a-l reînvia pe Osiris şi a creat adorarea unui falus de aur, pentru a-l concepe pe fiul ei. Într-o altă versiune a poveştii, Isis a rămas însărcinată cu ajutorul focului divin. Odată ce Isis ştia că este însărcinată cu Horus, ea a fugit în mlaştinile din Delta Nilului ca să se ascundă de fratele ei Seth, cel care l-a ucis pe Osiris din gelozie şi care vroia să-l omoare şi pe fiul lor. Astfel Isis a născut un fiu divin, pe Horus. În epocile timpurii, Horus a fost adorat vreme îndelungată ca zeu al libertăţii spaţiilor aeriene; devenit mai târziu Zeul-soare, începe să fie socotit domnitor peste cer şi aştri; apoi ajunge protectorul personal al faraonului sau chiar se confundă cu faraonul însuşi. Recunoscut ca zeu suprem, acesta a fost considerat „Marele Zeu”. Pentru egipteni faraonul era Horus, şoimul ceresc ai cărui ochi reprezentau soarele şi luna. Egiptenii venerau şoimii pentru maiestuozitatea, forţa şi capacitatea de a zbura la mari înălţimi. Ochiul lui Horus (anterior numit Wadjet sau Udjat), este un simbol antic egiptean, de protecţie şi de putere regală. Acest simbol sacru se regăseşte pe aproape toate operele de artă. Era considerat o sursă de fluid magic, ochiul-lumină purificator.

 

Imhotep, om zeificat, arhitect regal, a construit prima piramidă (în trepte)

Imhotep a fost o persoană despre care multă vreme istoricii s-au întrebat dacă a fost reală sau este un zeu. În urma cercetărilor arheologice s-a descoperit că Imhotep a existat cu adevărat. A fost arhitectul regal al regelui egiptean Djeser/Joser(Zoser) şi a construit prima piramidă (în trepte) la Saqqara/Sakkarah, până la el regii fiind îngropaţi în mastabe, uriaşe ridicături facute din cărămizi de lut.

Graţie talentelor sale multiple, nu doar a ajuns pe culmile puterii, dar a şi rămas în istorie drept primul arhitect din lume, pionier al medicinei, poet şi astrolog, fiind considerat primul geniu al planetei. Deşi se cunosc atât de multe lucruri despre ceea ce a făcut în timpul vieţii sale, datele sale biografice sunt extrem de controversate.

Deşi avea un rang înalt, Imhotep este descris ca un om modest, înfăţişat cel mai adesea ca un scrib aşezat pe un scaun simplu, fără bijuterii sau haine somptuoase, ţinând un papirus pe genunchi. După dispariţia lui (căci nu i s-a găsit mormântul şi nu există vreo înregistrare scrisă a morţii sale), a fost zeificat graţie numeroaselor cunoştinţe pe care le-a adus egiptenilor (printre care şi în medicină). Este considerat echivalentul aproximativ al lui Asclepios/Esculap, din mitologiile greacă/romană.

Arta construirii piramidelor al cărei inovator a fost Imhotep a continuat şi s-a dezvoltat, atingând culmile perfecţiunii o dată cu Marea Piramidă a lui Keops, dar ulterior s-a renunţat la aceste monumente funerare, faraonii fiind înmormântaţi apoi în cripte săpate în piatră, în Valea Regilor.

 

Isis, zeiţa magiei şi a vieţii, a căsătoriei

În mitologia egipteană, Isis este zeiţa magiei şi a vieţii, a căsătoriei, simbolul armoniei matrimoniale şi fidelităţii femeii faţă de soţ. Soţia şi sora a lui Osiris, fiica zeilor Geb şi Nut şi mama lui Horus, Isis este una din principalele divinităţi venerate de vechii egipteni. Ea aparţine Eneadei de la Heliopolis, iar în epoca elenistică a devenit protectoarea marinarilor. Numele ei s-ar putea traduce prin "Regina tronului", ea fiind chiar o personificare a tronului faraonului şi a puterii regale. Cu toate acestea, hieroglifa ei însemna la început "muritoare" şi e posibil ca zeiţa să fie o sinteză a mai multor regine egiptene deificate.

Originile zeiţei Isis sunt necunoscute, deşi se crede că ar proveni de la egiptenii din Delta Nilului. Spre deosebire de celelalte zeităţi egiptene, Isis nu are un cult centralizat într-o zonă anume. Prima menţiune a zeiţei a apărut în timpul celei de-a Cincea Dinastie a Egiptului atunci când primele texte literare sunt găsite, dar cultul ei devine proeminent în istoria Egiptului Antic mai târziu, când Isis începe să absoarbă elemente de la alte zeiţe din Orient. În cele din urmă, în perioada elenistă, cultul lui Isis s-a răspândit peste graniţele Egiptului către Orientul Mijlociu şi Europa. Se mai poate ca Isis să fi fost o fecioară numită Io, care a fost răpită de soţia lui Zeus, Hera şi trecând prin multe peripeţii, aceasta a ajuns în Egipt, unde s-a căsătorit cu regele Osiris. După un mit circulând în Regatul Nou (1580-1100 î.C.) Isis a izbutit să afle numele secret a lui Ra, dobândind astfel puteri nemărginite asupra universului.

În artă, Isis este înfăţişată ca o femeie îmbrăcată cu o rochie lungă şi încoronată cu semnul hieroglific pentru tron. Uneori ea ţine un lotus. Isis apare câteodată şi cu nişte aripi desfăcute deasupra şi în jurul lui Osiris, ca şi cum ar vrea să îi încălzească şi să îi protejeze trupul. Din acest punct de vedere, Isis se aseamnănă foarte bine cu zeiţa Maàt, diferenţa fiind că Maàt poartă pe cap o pană de struţ, iar Isis simbolul tronului regal. După asimilarea lui Hathor, podoaba capului se schimbă coroana fiind înlocuită cu două coarne de vacă între care se află discul solar. Isis este astfel uneori simbolizată de o vacă sau de capul unei vaci. De multe ori, Isis apare împreună cu fiul ei, Horus sau, sub formă de uliu, deasupra corpului lui Osiris. Fiind şi o zeiţă a cerului, Isis este reprezentată stând pe o jumătate din lună, simbol al luminii nocturne.

Isis ţine în mână simbolul vieţii, ankh, dar poate avea şi unul din obiectele specifice zeiţei Hathor, cum ar fi sistrum-ul sacru (un fel de instrument muzical) şi colierul menat aducător de belşug şi fertilitate.

 

Maat, zeiţa adevărului, a dreptăţii şi a armoniei cosmice

Zeiţa Dreptăţii era înfăţişată sub chipul unei femei cu o pană de struţ. În mitologia egipteană, Maàt era zeiţa adevărului, a dreptăţii şi a armoniei cosmice, personificarea ordinii divine. Considerată fiica lui Ra, zeul Soare, Maat apărea în spatele tatălui său în barca ce îi purta în fiecare noapte în lumea de dincolo. Avea de asemenea un rol major în cultul funerar şi în judecarea decedatului la Curtea Dreptăţii dominată de Osiris. Se spune că, obişnuia să pună o pană în balanţă cu inima decedatului. Dacă acesta trăise conform legilor zeitei Maat, inima era uşoara şi nu atârna în balanţă. Dacă decedatul nu trăise în adevar şi armonie, pe placul zeiţei Maat, balanţa se înclina în defavoarea lui. Inima sa urma să fie devorată de o fiinţă malefică monstruoasă - Ammut. Maat este reprezentată ca o femeie care poartă în păr pene ale adevărului. În unele reprezentări ea este îngenuncheată cu braţele larg deschise precum nişte aripi. În perioada Noului Regat, faraonii au început să încorporeze numele zeiţei Maat titlului lor şi să susţină că viaţa lor se desfăşoară conform regulilor zeiţei Maat.

Fiind personificarea justiţiei şi responsabila ordinii din Univers, Maat a fost considerată protectoarea judecătorilor. Pentru a fi în stare să-şi exercite datoria în mod demn judecătorii purtau la gât o amuletă a acestei divinităţi.

 

Min, zeul fertilităţii masculine, protector al minelor şi al agriculturii

Min apare încă din perioada predinastică. Uneori este considerat fiul lui Isis, alteori consortul ei şi tatăl lui Horus. În cinstea lui erau ţinute festivaluri, pentru a asigura potenţa masculină. Grecii l-au asociat cu Pan.

 

 

 

 

Neith, zeiţa creatoare a lumii, mama zeului soare

Neith sau Nekhbet este zeiţa creatoare a lumii conform textelor gravate în templul din Esna. Ea este mama zeului soare şi poartă pe cap coroana Egiptului de Sus. În mitologia egipteană, Nekhbet (cunoscută şi sub numele de Nechbet sau Nekhebit) a fost zeiţa ocrotitoare a oraşului Nekheb. În decursul timpului ea a devenit zeiţa protectoare a întregului Egipt de Sus şi una din cele două zeităţi protectoare ale Egiptului (după unificarea acestuia). Preotesele zeiţei Nekhbet se numeau muu (mame) şi purtau robe făcute din pene de vultur.

 

Nephthys, zeiţa protectoare a morţilor

Nephthys, era soţia lui Seth, mama lui Anubis, sora lui Isis şi Osiris, protectoare a morţilor şi a zeului cu cap de babuin Hapy. Cei morţi trebuie să scape de bandajele cu care au fost mumificaţi (părul ei) pentru a ajunge la viaţa de apoi. Originală din Heliopolis, nu a avut temple dedicate exclusiv ei, dar stă alături de Isis şi de Osiris la Ultima Judecată. A fost de asemeni asociată cu zeiţa Anuket. Deşi soţie a zeului demonic Seth, în lupta lui fratricidă, Nephtys este mereu de partea victimei (Osiris). În această împrejurare, neavând copii de la soţ, îşi arată nestăpânita dorinţă de a avea un copil de la Osiris; de aceea, fie că îl îmbată, fie că se deghizează ca Isis (cu care era geamănă), zeiţa reuşeşte să îşi împlinească dorinţa şi astfel îl naşte pe Anubis. De frica răzbunării lui Seth, îşi părăseşte copilul imediat după naştere, acesta fiind adoptat de Isis. Nephtys a fost adorată în special în perioada heliopolitană, însă în rest rămâne o prezenţă mitologică enigmatică.

 

Nun, zeul apelor

Nun este numit „Tatăl zeilor”, dar acest titlu subliniază doar vechimea sa necontestată ca element al cosmosului egiptean - ca importanţă el este depăşit de zeul-soare creator Atum. Nun are o existenţă continuă, neafectată de mitologie sau evenimente, şi nu participă la ritualurile religioase, neavând temple sau cler propriu. În reprezentările sale pe pereţii mormintelor sau în papirusurile religioase, braţele lui Nun împing soarele pe orizont, în cea de-a douăsprezecea oră a nopţii, pentru a-şi începe călătoria în barca zilei (vezi Khepri şi Ra). Lacurile sacre din incinta templelor (de pildă la Karnak sau Dendera) simbolizau apele primordiale, ceea ce mărea funcţia practică în abluţiunile clerului. Deşi nu este supus ordinii cosmice (Maàt), haosul de apă al lui Nun este considerat benefic. Amenhotep III a construit la Theba un bazin care l-a încântat pe zeul Nun (adică apa lacului). Uneori, zeul poate reprezenta Nilul, ca într-un imn către Khnum unde se spune că oamenii şi zeii se ospătează cu peştii lui Nun.

 

Nut, zeiţa cerului

Nut (sau Nuit) era zeiţa cerului în mitologia egipteană, fiind fiica lui Shu şi a lui Tefnut, sora şi soţia lui Geb, mama lui Isis, Osiris, Seth şi Nephthys. Grecii l-au considerat şi pe Horus ca fiind fiul ei. Aşa cum soarele apare pe cer în fiecare zi, Nut a fost asociată cu renaşterea. A fost blestemată de Ra să nu poată naşte 360 de zile pe an, dar Thot a intervenit şi a adăugat anului încă 5 zile.

 

Osiris, zeul vieţii de apoi, al lumii de dincolo şi al morţilor

Osiris a fost un rege legendar al Egiptului, celebru prin vigoarea şi dreptatea cu care îşi guverna ţara. Seth, fratele său, a fost gelos pe el şi i-a întins o cursă, reuşind să-l asasineze. Soţia lui Osiris, zeiţa Isis, reuşeşte să rămână însărcinată cu Osiris mort. După ce l-a îngropat pe Osiris, Isis se refugiază în delta Nilului; acolo îl aduce pe lume pe Horus, care, ajuns adult, îşi face recunoscute drepturile în faţa zeilor Enneadei şi îl atacă pe Seth. Horus îl va învinge pe Seth în luptă, dar îşi va pierde un ochi, pe care i-l oferă lui Osiris care astfel îşi recapătă viaţa. Seth va fi condamnat de zei să-şi poarte propria victimă (fiind transformat în barca ce-l transportă pe Osiris, pe Nil). Astfel, Osiris devine un exemplu pentru toţi cei care vor să înfrângă moartea. Cultul său a fost răspândit în Noul Regat, perioadă în care a devenit divinitatea principală a panteonului. Deoarece se crede că Osiris a avut un trecut regal, el este înfăţişat cu un sceptru legat şi cu bici. Sanctuarul său principal se găsea în Abydos, în Egiptul de Sus. Osiris fiind judecătorul morţilor, conducea judecata sufletului, petrecută în Sala celor Două Adevăruri.

 

Ptah, patronul spiritual al meşteşugarilor, zeu creator, treptat devine o zeitate funerară

Ptah e zeul care a creat lumea, de aceea a fost numit Ptah Ta-Tenen, adică zeul care are legătura cu pământul. Patronul spiritual al meşteşugarilor, se extinde în a fi zeu creator, lumea născându-se din gândurile şi cuvintele lui. Zeul Ptah era reprezentat ca un om cu aspect de mumie. Şi Ptah a fost asociat altor divinităţi. Zeul a primit aspect de şoim şi a început să fie asemănat cu zeul morţilor, Sokar. Aşa a fost creat zeul Ptah-Sokar. Începând cu perioada Noului Regat a fost asemănat cu Osiris şi aşa a devenit zeul Ptah-Sokar-Osiris, judecătorul morţilor. S-a sugerat că prin grecizarea numelui templului său, Hwt-ka-Ptah în Aiguptos a deviat numele actual al ţării, Egipt.

Ra, personificarea soarelui, cel mai puternic din toţi zeii

Ra este un zeu egiptean reprezentând o personificare a soarelui, fiind cel mai puternic din toţi zeii. Era venerat la Heliopolis (Cetatea Soarelui). Reprezentarea obişnuită era a unui om cu un cap de şoim şi cu un disc solar deasupra capului. Călătorea prin lumea subterană în fiecare noapte în nava sa, şi era protejat Mehen. Se spune că atunci când Ra sfârşea călătoria subterană soarele răsărea din nou pe cer, dar Seth, stăpân al deşertului, trimitea mereu un şarpe care să împiedice acest fapt. Simbolurile lui Ra sunt discul şi cercul cu un punct înăuntru.

 

Sekhmet, zeiţa leoaică, luptătoare, protectoare a faraonului, creatoarea deşertului

Zeiţa Sekhmet a fost iniţial zeiţa luptătoare a Egiptului de Sus. Sekhmet, „Cea puternică” este întruchiparea puterii zeităţii feminine. Soţia lui Ptah, mama lui Nefertem, fiica lui Ra, era respiraţia de foc a Ochiului lui Ra. Unii faraoni din perioada dinastică timpurie erau consideraţi a fi concepuţi de Sekhmet. Mitologia tebană o asimilează laturii agresive a zeiţei Mut. Ea este descrisă ca având trăsături de leu, cel mai crud prădător cunoscut de către egipteni. Se spunea că respiraţia ei a creat deşertul. Ea a fost văzută ca protectoare a faraonului, ea fiind cea care îl ghida în război. Sakhmet era reprezentată cu un disc solar şi un uraeus, în forma unei leoaice sau unei femei cu cap de leoaică. Sekhmet simboliza flăcările solare. Funcţia ei era de a distruge duşmanii zeului Ra.

 

Seth, zeu malefic, stăpân al deşertului şi al dezordinii

Seth (scris şi Sutekh, Setesh, Seteh, Seti), este cunoscut drept fiu al lui Geb şi al lui Nut, fratele lui Isis, Nephthys şi Osiris, este un zeu malefic, stăpân al deşertului, reprezentat cu trup de ogar cu coada despicată şi cu botul prelung.

La început a fost considerat constructor de cetăţi, apoi zeul viguros al violenţei, răului şi dezordinii, iar la un moment dat şi zeu al războiului (grecii îl identificau cu Typhon). Seth dorea mult să conducă Egiptul şi s-a luptat cu fratele său Osiris. L-a înecat în Nil şi i-a tăiat corpul în mii de bucăţele şi le-a aruncat în Egipt. Isis a adunat toate bucăţile soţului ei şi l-a mumificat ca sa treacă în viaţa de apoi. Fiul lui Osiris, Horus s-a luptat cu Seth ca să-şi răzbune tatăl. În timpul luptei, Seth a luat forma unui hipopotam şi l-a atacat pe Horus, dar acesta l-a nimerit în inimă cu săgeata şi l-a omorât, răzbunându-şi tatăl. Înfrânt de Isis şi de fiul său, zeul şoim Horus, Seth devine un spirit liber, un hoinar pe pământ şi, după exilul său forţat, zeul singurătăţii pustii. Ca şi o răzbunare pentru această înfrângere Seth îl trimite pe Apofis în fiecare să-l împiedice pe Ra să termine călătoria nocturnă a Soarelui. Pentru că dacă soarele nu străluceşte pe cer, Seth poate ieşi la suprafaţa.

Cultul lui Osiris s-a folosit de această înfrângere pentru a-i discredita pe adepţii lui Seth care acum este considerat fratele diabolic. Povestea susţine că Seth a fost rău de la naştere, când a sfâşiat pântecul mamei sale. Egiptenii antici credeau despre el că reprezintă diavolul. Seth, după anumite legende este înfăţişat ca fiind zeul morţilor.

 

Sobek, zeul apelor, al inundaţiilor, cel care irigă câmpurile, al fertilităţii

Sobek este fiul zeiţei apelor Neith, statutul său de zeu al apei şi al inundaţiei au făcut să fie venerat în toată delta Nilului, la Fayum şi, mai ales, la Kom Ombo (unde era sanctuarul principal), unde o avea ca soţie pe Hathor. El este înfăţişat cu corp de om, cap de crocodil şi coroană cu coarne răsucite, pene şi uraeus. Conform unor legende, era creatorul lumii, ieşit din apele haosului sau Nun. Fiind crocodil el era un zeu pozitiv dar şi negativ. În textele sarcofagelor crocodilul apare ca demon a lumii de apoi, care trebuia distrus. Fiind stăpânul apelor, zeul care irigă câmpurile, este asociat şi fertilităţii. Cultul zeului Sobek era localizat în Kom Ombo şi Shedyet (mai târziu numit Crocodilopolis) în regiunea Fayum. Templele conţineau bazine cu crocodili şi multe mumii ale acestora. Regii i-au luat numele, iar mai târziu a devenit Sobek-Ra. A fost asociat de greci zeului Helios.

 

Shu, zeu al aerului şi al răsăritului

Shu, în mitologia egipteană era Cel care răsare. El separă cerul de pământ şi aducea soarele la viaţă în fiecare dimineaţă, iar noaptea îl păzeşte. Shu are formă umană, cu o pană (hieroglifa numelui său) pe cap şi cu braţele ridicate, sprijinindu-o pe zeiţa-cer Nut, pe care el o ţine despărţită de soţul ei, zeul-pământ Geb. El este una dintre cele două prime zeităţi create de Atum. S-a născut la fel ca şi soţia-soră a sa, Tefnut, din sămânţa lui Atum; ca o explicaţie alternativă care implică un joc de cuvinte, Shu a apărut din mucusul pe care Atum l-a strănutat din nările sale.

În Textele Piramidelor, oasele lui Shu, probabil norii, sunt folosite de către rege pentru a urca la cer. Lacurile lui Shu (poate ceaţa ce se adună deasupra Nilului) îl purifică pe monarh. Shu ca zeu al luminii solare este atestat pentru prima oară în Regatul Vechi, când era responsabil cu aducerea la viaţă în fiecare zi a lui Ra şi a regelui.

În Lumea de Dincolo, Shu este un zeu periculos care aduce o bandă de călăi şi al cărui butuc de tăiere constituie un mare pericol pentru cel decedat. Dar el poate fi şi un protector împotriva zeului-şarpe distrugător Apophis. În mod similar pe pământ, puterea otrăvurilor lui Shu este invocată în descântece pentru a putea îndepărta ameninţarea îndreptată asupra organelor interne ale unei persoane de către Akhu sau Samana (demoni răuvoitori originari din Orientul Mijlociu).

 

Tefnut, zeiţa umezelii şi a aerului cald şi umed

Este imaginată ca fiind o femeie culcată pe orizontală, despărţind atmosfera de Pământ. Câteodată este imaginată ajutându-şi soţul Shu să o "ridice" pe Nut (zeiţa cerului). Alături de fratele şi soţul ei Shu, Tefnut a fost prima zeitate creată de Atum prin masturbare. Ulterior, Atum a fost asociat cu Ra, astfel Ra devenind tatăl lui Tefnut. Conform unui mit, Tefnut s-a înfuriat pe tatăl ei Ra şi a fugit din Nubia, o zonă din sudul Egiptului şi nordul Sudanului. Doar zeul Thot a reuşit să o convingă se se întoarcă. Alte imagini ale zeiţei Tefnut fac referire la o femeie care poartă discul solar înconjurat de două cobre.

 

Thot, zeu al cifrelor, inventator al scrisului

Thot era zeul scrierii, ştiinţei, aritmeticii, al limbii şi stăpânul cuvintelor divine. Era reprezentat ca un bărbat cu cap de ibis sau de babuin. În general el era simbolul înţelepciunii. Lui Thot i-a fost atribuită ca soră zeiţa Sesat, "stăpâna cărţilor". În mitologia heliopolitană este considerat şi "inima lui Ra", personificând deci cunoaşterea divină şi esenţa gândirii creatoare, care transmite cuvântului forţa adevărului, puterea de a crea realitatea. Este gardianul morţilor şi intermediarul lor în faţa zeilor. A fost asociat de greci zeului Hermes.

Zeii la geto-daci

Zeii

Din lipsa izvoarelor, s-au emis mai multe teorii cu privire la caracterul religiei geto-dacilor. Astfel, din faptul ca Herodot vorbeste pe larg numai despre Zalmoxis, spunand ca unii geti "ii mai spun si Gebeleizis" si ca getii "cred ca nu exista alt zeu afara de al lor" (IV, 94), precum si din faptul ca numele Gebeleizis nu mai apare nicaieri la scriitorii antici, s-a tras concluzia ca religia geto-dacilor a fost monoteista, teorie respinsa insa de cvasitotalitatea cercetatorilor romani si straini.

 S-a facut  greseala sa se afirme ca si marele invatat roman Vasile Parvan (1882-1927) ar fi fost adeptul acestei teorii; ceea ce este inexact. Parvan nu vorbea despre monoteismul geto-dacilor, ci despre henoteismul acestora. In henoteism, divinitatea principala este adorata ca si cand ar fi singura, dar fara sa fie singura divinitate. Henoteismul reprezinta numai o ierarhizare a divinitatilor, nu un monoteism.

 Teoria care s-a impus in istoriografia romaneasca actuala este aceea a politeismului geto-dacic, desi acordul intre cercetatori cu privire la numarul, numele, caracterul, atributele divinitatilor geto-dacice este departe de a se fi stabilit, din cauza lipsei izvoarelor. Totusi ne putem ingadui unele afirmatii.

 Astfel, zeul principal al geto-dacilor, Zalmoxis, chiar daca a avut, intr-o perioada foarte indepartata, caracter demonic, htonian, in perioada de inflorire a civilizatiei dacice el avea cu siguranta caracter uranian, era zeu al cerului, cum a sustinut Parvan, nu al lumii subterane si al vegetatiei, cum sustine, de pilda, prof. I. Russu. "Oricare ar fi fost preistoria sa, Zalmoxis, asa cum era venerat de geto-daci, nu era un zeu al pamantului, nici al fertilitatii agrare, nici un zeu al mortilor", spune Mircea Eliade.

 O a doua divinitate importanta a geto-dacilor va fi fost Gebeleizis, chiar daca numele acestui zeu apare in literatura antica numai la Herodot. Gebeleizis va fi fost un zeu al cerului si in special al furtunii si al fulgerului. Sanctuarele dacice descoperite la Gradistea Muncelului, Costesti si in alte parti, par sa fi fost inchinate uneia sau mai multor divinitati de acest gen, urano-solare.

 Cercetatorii inclina sa vada zeitati dacice in unele dintre numirile de zeitati romane sau tracice descoperite in inscriptiile dacice din perioada romana a Daciei. Vasile Parvan, de exemplu, era de parere ca Diana ar fi o divinitate getica al carei nume a fost schimbat. C. Daicoviciu considera ca Bendis, divinitate tracica, ar putea fi Hestia si ca alti zei geto-daci ar corespunde numirilor greco-romane Liber, Libera, Hercule, Terra Daciae, Genius Daciae, Terra Mater etc.

Viata de apoi la geto-daci

Viata de dincolo

"Credinta lor este ca ei nu mor, ci ca cel care piere se duce la Zalmoxis", spunea Herodot. Aceasta afirmatie, ca si aceea cu trimiterea solului la Zalmoxis, a acreditat parerea, unanima, ca viata geto-dacilor era stapanita de credinta in existenta unei alte vieti dupa moarte. Curajul si usurinta cu care acestia se sinucideau cand erau infranti in razboaie arata ca intr-adevar ei se credeau "nemuritori".

 Este greu de spus daca nemurirea geto-dacica a fost ceva cu totul spiritual, cum afirma Vasile Parvan, sau numai o continuare a vietii de aici in conditii mai bune. Pentru intrebarea daca "raiul" dacic era "in cer", cum sustinea Parvan, sau "undeva in adancurile pamantului", este greu de raspuns. cum a afirmat prof. I. Russu, este greu de rezolvat, din cauza aceleiasi saracii a izvoarelor.

 Unii cercetatori, au crezut ca pot descoperi la geto-daci si credinta in trecerea sufletelor dintr-un trup in altul dupa moarte. Nu sunt insa temeiuri sigure pentru o astfel de afirmatie.

 In privinta riturilor de inmormantare ale geto-dacilor, potrivit cercetarilor arheologice s-a putut constata ca, in perioada veche a fierului, a predominat inhumarea cadavrelor, iar in perioada noua a fierului a predominat incinerarea. In rare cazuri s-a folosit inhumarea, pentru copii si pentru persoane de mare importanta. Mormintele descoperite sunt unele plane, altele sub forma de movile de pamant, unele continand urna, altele fara urna. In unele cazuri, incinerarea s-a facut chiar pe locul mormantului, alteori pe alt loc.

 Obiceiul general indo-european ca femeile sa se sacrifice de bunavoie sau sa fie omorate pe mormantul sotilor lor se pare ca a existat si la geto-daci.

Temple, preoti, rituri si sarbatori

Cultul

Herodot prezinta pe Zalmoxis ca fiind in legatura cu Pitagora, construindu-si apoi o camera de primire pentru cetatenii de frunte, carora le vorbea despre nemurire, apoi stand ascuns intr-o camera subterana timp de trei ani si in al patrulea an aparand iarasi printre oameni. Din toate acestea s-a putut deduce caracterul "misteric" al cultului lui Zalmoxis, acest cult comportand adica rituri initiatice ca in religiile de mistere grecesti. Este adevarat ca Herodot nu prea a dat crezare informatorilor sai greci de la Marea Neagra, dar unele aspecte ale religiei geto-dacilor in ce priveste locurile de cult, preotii si riturile vin in sprijinul afirmatiei cu privire la caracterul misteric al cultului lui Zalmoxis.

 Locurile de cult.

Despre locurile de cult ale geto-dacilor nu se stia decat ceea ce spusese Strabon, cum ca marele preot al acestora, devenit apoi zeu, isi avea resedinta intr-o pestera de pe varful muntelui Cogaionon, munte identificat astazi in chip ipotetic cu Dealul Gradistei din Muntii Orastiei. Nu s-au gasit pana acum urme de cult in pesterile care au fost cercetate. In schimb, sapaturile arheologice din anul 1949 au dat la iveala urmele unui important numar de sanctuare geto-dacice, asezate, cele mai multe dintre ele, in Muntii Orastiei (jud. Hunedoara), la Costesti si mai ales la Gradistea Muncelului, unde a fost Sarmizegetusa, vechea capitala a statului dac. Aceste sanctuare erau de doua tipuri: patrulatere si circulare. Cele in forma de patrulater constau din siruri de coloane de lemn sau de piatra, asezate pe tamburi de calcar. Cele in forma circulara constau din stalpi asezati in cerc si grupati intr-un chip semnificativ.

 Existenta unor sanctuare de tip diferit, asezate uneori in apropiere unele de altele, constituie un serios argument in favoarea tezei politeismului geto-dacic.

 Preotii

Preotii aveau un mare rol in viata geto-dacilor, la fel cu acela al druizilor la celti. In fruntea clerului geto-dac sedea un mare preot, care locuia, cum relateaza Strabon, intr-o pestera de pe varful muntelui Cogaionon. Primea la el numai pe rege si pe insotitorii lui pentru a le da indrumari din partea zeilor. Nimic mai important nu se facea fara consultarea marelui preot, detinatorul tainelor divine si al procedeelor divinatorii si magice.

 Ca mare preot se citeaza, in afara de Zalmoxis insusi, un anume Zeuta. In timpul regelui  Burebista  se  mentioneaza  personajul istoric Deceneu,  care, dupa spusele lui Iordanes, a intreprins o mare reforma culturala si a clerului geto-dacic, fiind pana la urma zeificat. Este cunoscuta influenta lui Deceneu asupra regelui si asupra poporului, cerandu-le sa-si distruga viile, pentru a feri poporul de betie. Alt mare preot cunoscut este Comosicus, care era si rege.

Pe langa implinirea cultului, preotii geto-daci aveau insusirea de judecatori ai poporului. Ei erau de asemenea medici. Erau folositi si ca soli pentru incheierea tratatelor sau pentru mijlocirea pacii.

 Sacrificiile

Sacrificiul omenesc este mentionat sigur in religia geto-dacilor de Herodot, care spune cum, in fiecare al cincilea an, se desemna prin tragere la sorti un sol, care sa duca zeului toate dorintele si rugamintile poporului. Cel care iesea la sorti era apucat de maini si de picioare si aruncat in varful sulitelor. Daca nefericitul sol murea indata, inainte de a atinge pamantul, insemna ca sacrificiul a fost primit si toata lumea era multumita. Daca, dimpotriva, solul nu murea, era batjocorit in tot felul, ca unul care a fost nevrednic de cinstea care i s-a facut, si se tragea la sorti un alt ambasador la zeu.

 Probabil ca si la geto-daci sacrificiul uman a avut la inceput ca scop potolirea maniei zeului si castigarea bunavointei lui. Observam insa ca sacrificiul geto-dacic se repeta numai dupa patru ani si atunci se sacrifica numai o singura persoana. Credem ca Parvan a avut dreptate sa remarce ca, in vreme ce la alte popoare se sacrificau prizonieri de razboi si criminali, la geto-daci se sacrificau, prin tragere la sorti, cei mai buni dintre ei.  Cu siguranta au existat si sacrificii de animale. Dovada resturile unui astfel de sacrificiu descoperite nu de mult la Davidesti (jud. Arges), unde s-au gasit, intre altele, o mare cantitate de oase de animal arse.

 

Date istorice

Catre sfarsitul neoliticului si inceputul epocii bronzului (c. 2500-2000 i. Hr.) s-a produs marea migratie a triburilor indo-europene, care s-au raspandit apoi in toata Europa. In Europa de sud-est, din amestecul acestora cu populatiile neolitice, s-au nascut grecii, ilirii, tracii si ramura cea mai nordica a acestora din urma, geto-dacii.

 Primele stiri scrise despre geto-daci, "cei mai viteji si cei mai drepti dintre traci", se gasesc in izvoarele grecesti, unde ii intalnim sub numele de geti. Numele de daci este prezent mai tarziu si este folosit de romani. Faptul ca erau numiti geti sau daci nu are nici o importanta, deoarece inca din antichitate s-a stiut ca getii si dacii erau de acelasi neam tracic si vorbeau aceeasi limba.

 Ocupatiile lor de capetenie erau agricultura si pastoritul, dar se indeletniceau si cu viticultura, albinaritul, extragerea si prelucrarea metalelor etc. Pe langa metalurgia fierului, ei s-au remarcat si in mestesugul lucrarii aurului si argintului, in ceramica lucrata la roata si in arta constructiilor. Cunosteau scrisul sub forma alfabetului grec si latin si sint indicii ca nu era folosit numai de capeteniile lor si de preoti ci si de mestesugari.

 In ceea ce priveste relatiile geto-dacilor cu alte popoare si influentele reciproce care au avut loc, trebuie mentionati in primul rand grecii, care, prin coloniile lor de la Marea Neagra -Histria, Tomis, Callatis - au grabit dezvoltarea societatii geto-dacice. Pe la mijlocul secolului al IV-lea i. Hr. au patruns in Transilvania celtii, care au convietuit cu geto-dacii timp de aproximativ trei secole, sfarsind prin a fi asimilati de geto-daci.

 Sub raport social, geto-dacii erau impartiti in doua mari categorii: tarabostes sau pileati ("cei care poarta pileum", caciula), clasa suprapusa, si capillati sau comati ("pletosii", "cei cu par lung", care umblau descoperiti), oamenii de rand.

 Sub raport politic, dintre faptele importante din istoria geto-dacilor, amintim in primul rand rezistenta opusa  regelui Darius, in expeditia sa impotriva scitilor din regiunea Marii Negre (514 i. Hr.), apoi a lui Alexandru cel Mare, cand acesta a intreprins o incursiune la nordul Dunarii (335 i. Hr.).

 In secolul I i. Hr., Burebista (c. 82-44 i. Hr.), a reusit sa uneasca toate triburile geto-dacilor, intemeind astfel primul stat geto-dac centralizat si independent.

 In anul 106 Dacia devine provincie romana. Acum incepe perioada romana, in care are loc procesul de romanizare a Daciei si de formare a poporului roman si a limbii romane.