Totalul afișărilor de pagină

joi, 15 martie 2012

RELIGIILE LUMII


In cele ce urmeaza vom încerca sa prezentam pas cu pas câteva principii de baza in crestinism, principii care se regasesc in toate religiile autentice, si vom demonstra cat se poate de limpede ca asa-zisa religie „satanista” este o aberatie si o iluzie creata cu scopul de a manipula masele satule de forma degenerata de crestinism care se practica in zilele noastre, prin intermediul exacerbarii ego-ului.
Vom începe prin a preciza clar  ca forma de crestinism care se practica pe scara larga in Bisericile din ziua de azi a degenerat, si in cele mai multe cazuri a deviat de la principiile si adevarurile de baza ale crestinismului adevarat, transformându-le in dogme.
Orice fiinta umana indiferent cat de josnica ar fi, cauta sa atinga in principal trei aspecte esentiale, sau sub-aspecte ale acestora si anume pura constiinta, pura beatitudine (fericire) si pura existenta. Aceasta înseamna ca orice fiinta umana isi doreste chiar daca recunoaste aceasta sau nu, sa fie fericita, si sa cunoasca Adevarul aceasta pentru a „simti cu adevarat ca exista”.
Deoarece am folosit termenul de adevar va trebui sa-l si definim. Adevarul este o stare de spirit din care decurg absolut toate celelalte elemente ale Universului si astfel: legile naturii sunt manifestari ale Adevarului, materia este o manifestare a Adevarului, legile oculte si subtile sunt si ele manifestari ale Adevarului.
Minciuna sau iluzia reprezinta considerarea unui anumit aspect care nu este adevarat drept fiind adevarat. Minciuna poate exista doar in mintea umana care asociaza întelesuri diferitelor fenomene cu care intra in contact, iar acest fapt este posibil datorita ignorantei care genereaza prostia. Crestinismul adevarat cel promovat de Isus Cristos este o cale prin care fiinta umana poate cunoaste acest Adevar. Adevarul  nu este o propozitie sau un set de afirmatii corecte. El este o stare de spirit care nu poate fi descrisa complet in cuvinte si tocmai de aceea este necesara Religia. Religia reprezinta un mod de viata LIBER ASUMAT care se bazeaza pe o serie de principii si idei, si al carui scop este acela de a ajuta fiinta umana sa inteleaga Adevarul (in toate aspectele sale) pentru a putea astfel sa atinga cele trei aspecte enumerate mai sus. Crestinismul adevarat are in centrul sau Iubirea libera, care este cea mai puternica energie din Univers.
2. Necesitatea unei cai spirituale.
Uitându-ne in jurul nostru observam in general foarte multa suferinta, si apare evident întrebarea „de ce?” la care majoritatea oamenilor nu pot gasi raspuns datorita ignorantei, si astfel arunca vina asupra lui Dumnezeu sau a religiei, retragându-se in iluzii precum ar fi satanismul sau alte minciuni, care le gâdila egoul cu promisiuni pompoase dar care duc in acelasi ocean de suferinta. Raspunsul la întrebarea „de ce?” este foarte clar. Fiintele umane sunt aici in primul rând pentru a invata sa fie responsabile astfel incat sa-si foloseasca corect liberul arbitru cu care au fost înzestrate si astfel sa elimine iluzia si minciuna din viata lor si sa cunoasca Adevarul. Principala cauza a durerii este dorinta de a poseda lucruri materiale.  O alta mare cauza a durerii este lipsa de control care are ca efect imediat preluarea acestuia de catre simturi si instincte (in special cel sexual) care ne tarasc dupa ele in stari de mizerie sufleteasca. Adevarul reprezinta lumina care indeparteaza iluzia si implicit suferinta. El ne arata ca in loc sa dorim lucrurile limitate ale acestei lumi putem sa ne îndreptam dorinta catre ceea ce este etern, omniprezent si cel mai important gratuit pentru cel care doreste cu adevarat, si anume pacea, armonia si beatitudinea. Adevarul este expresia simpla a unei stari care Exista, a existat si va exista fara o cauza anume. O cale spirituala autentica precum crestinismul ne ajuta sa constientizam si sa traim activ pentru a descoperi in noi Adevarul si pentru a fi fericiti pentru totdeauna.
3.Adevaratul crestinism
Având in vedere cele expuse anterior putem observa cat se poate de clar ca o fiinta umana care merge in fiecare Duminica la Biserica si asculta pasiv predica întorcându-se imediat dupa aceea la viata sa dezordonata nu se poate numi crestin adevarat. Un crestin adevarat este o fiinta umana foarte inteligenta care  s-a saturat sa mai fie sclavul propriilor instincte si dorinte si care a inteles ca Dumnezeu ESTE insasi fericirea si suma tuturor obiectelor care pot fi dorite. A fi crestin înseamna a trai realitatea crestina care este iubirea, in fiecare clipa. A fi crestin înseamna a crede cu putere ca in fiecare moment Constiinta Atotputernica Divina este langa tine, si te sustine pentru ca TU singur, folosind in mod inteligent liberul tau arbitru, sa constientizezi adevarul, si sa alegi ceea ce TU consideri ca e bine. Multi „crestini” se indeparteaza de crestinism pentru ca le e frica sa isi asume responsabilitatea pe care o implica angrenarea pe o cale spirituala. Ei spun: „unde era Dumnezeu când…” si nu isi dau seama ca Dumnezeu a fost acolo tot timpul pentru ei, dar le-a respectat insa liberul arbitru chiar si atunci când ei au decis sa faca rau.
Crestinismul adevarat sustine ca Dumnezeu este Adevarul. Multi „crestini” aleg sa vada in Dumnezeu o fiinta egotica care ii „încearca” tot timpul si pe care dau vina indiferent ce ar merge rau. Adevarul este insa cu totul altul. Dumnezeu este literalmente TOT de la cea mai mica particula  din atom si pana la cele mai îndepartate galaxii, de la cea mai joasa senzatie pana la cea mai înalta stare de fericire, insa omul nu are capacitatea de a-L observa la fel de usor in toate. Mai mult decât atât Dumnezeu nu se schimba si daca el a fost la început bun si iubitor cu fiintele create de el, asa va fi întotdeauna in  ceea ce le priveste. El se ascunde insa de om pentru a nu-i influenta liberul arbitru si de aceea omului ignorant ii pare ca Dumnezeu se schimba sau ca El nu exista.
Crestinul adevarat stie ca iubirea este cea mai de pret si cea mai puternica energia in Univers, de aceea O PRACTICA zi de zi, urmându-si chemarea interioara. Un crestin întelege FOARTE BINE ceea ce face si pentru ce face. El cunoaste scopul acestei vieti, si întelege ca obiectele materiale nu-l vor putea face niciodata fericit. De asemenea el stie ca poarta de intrare a raului in fiinta sa, si cauza tuturor suferintelor sale o reprezinta EGO-ul  sau orgoliul sau care îl separa de Dumnezeu si tocmai de aceea face toate eforturile pentru a-l controla si transcende. Multe fiinte umane considera eronat ca a fi crestin înseamna numai sacrificii si abtineri, sau numai credinta oarba, pe când crestinismul prin principiile sale are ca tel ultim eliberarea de suferinta prin modelul oferit de Isus Cristos.
4.”Satanismul” si „beneficiile lui”
Suferinta exista in aceasta lume datorita existentei bolilor a saraciei, a mizeriei sufletesti, a cruzimii si a urii. Toate acestea sunt de fapt distorsiuni, iluzii ale starilor de spirit autentice, si deci a Adevarului. Astfel boala este sanatate distorsionata, gelozia si ura sunt distorsiuni ale iubirii iar cruzimea si violenta apar ca efecte secundare ale acestora. Se pune evident întrebarea, care este cauza acestora? Raspunsul este cat se poate de simplu si anume ego-ul si dorinta de posesiune.
Intr-adevar analizând atent observam ca iubirea afectata de posesivitate si egoism duce la gelozie care in final esueaza in ura, sanatatea afectata de abuzurile datorate lipsei de control asupra simturilor degenereaza in boala si asa mai departe. Satan, sau „dusmanul” este sursa acestor distorsiuni, a acestor iluzii.
Datorita faptului ca mintea umana este slaba, acest dusman al fiintei omenesti care poseda liber arbitru a introdus in lume aceste distorsiuni ale adevarului lui Dumnezeu. De ce Dumnezeu nu distruge aceasta fiinta? Raspunsul este simplu: la fel cum Dumnezeu a garantat omului liberul arbitru, la fel el a garantat acest liber arbitru si lui Lucifer. Acesta isi foloseste liberul arbitru pentru a inlantui oamenii de instinctele si ego-ul lor, de aceea in orice „organizatie” care este condusa de satan principiul de baza este „faceti ce va place, nu ascultati de regulile care vi se impun”. Astfel se actioneaza asupra ego-ului uman care este foarte tentat de ideea unei astfel de „libertati” care duce insa numai la suferinta si ignoranta.
Raul înseamna orice nu este in armonie cu Adevarul, adica cu legile Divine. Ignoranta in care traieste omul din ziua de astazi a facut ca acesta sa nu mai constientizeze aceste legi si sa actioneze impotriva lor. Astfel exact la fel precum focul arde pe cel care pune constient mana in el, asa si legile Divine pedepsesc pe cei care constienti le incalca. Satan se hraneste cu energiile rezultate din faptele rele ale oamenilor. Pentru el este o „adevarata afacere” sa faca din oameni sclavi ai propriilor simturi. A spune ca „satanismul” este o „religie” este astfel similar cu a spune ca adevarul e o minciuna. Satanismul va conduce pe toti adeptii sai la suferinta si mizerie deoarece fiinta din centru este insasi minciuna suferinta si ignoranta. Orice fiinta umana cu putina inteligenta si bun-simt  poate observa acest lucru analizand comportamentul acestor satanisti si observand nivelul de evolutie si fericire pe care acestia l-au atins. Isus Cristos spunea ca „veti cunoaste pomul dupa roade. Nu exista pom rau care sa dea roade bune si nici pom bun care sa dea roade rele”. Astfel cea mai buna dovada ca satanismul este o minciuna o reprezinta chiar adeptii sai.
Pentru a ne elibera de suferinta este astfel necesar sa invatam tertipurile raului, si  modul in care acesta se foloseste de agentii sai aici pe pamant pentru a ne influenta in rau. Raul tot timpul promite fericirea rapida insa ofera numai suferinta. Principalul mod de actiune al acestuia este iluzia si  astfel multe fiinte umane sunt pacalite de imagini si idei aparent frumoase care ascund numai suferinta. Una dintre cele mai importante slabiciuni ale omului de care se foloseste raul este ignoranta si semidoctismul. El indeparteaza multe fiinte umane de la calea Adevarului lansând interpretari partiale si mincinoase ale textelor sacre. Singurul care poate distinge adevarul de minciuna cu cea mai mare acuratete este sufletul pur. Raul va interpreta si întoarce cuvintele astfel incat sa aiba câstig de cauza in aparenta. Insa sufletul care este Esenta  cunoaste adevarul, si astfel se poate elibera de el. Pentru toate modelele perfecte create de Dumnezeu, raul a creat modele imperfecte, pentru ca omul sa creada ca acestea sunt de fapt adevarul. Astfel Dumnezeu a creat întelepciunea, satan a creat ignoranta, Dumnezeu a creat simturile care sa-l faca pe om fericit, Satan a creat ispita si a facut din  om sclavul acestora, Dumnezeu a creat iertarea iar raul razbunarea care aduce numai suferinta.
Daca toate aceste aspecte expuse anterior sunt adevarate, atunci ce devine aceasta „religie satanista”? Ea este precum si creatorul ei, o mare minciuna, o iluzie din pacate foarte dureroasa. Ea profita de ego-ul uman care este slab si sclav al simturilor pentru a-l subjuga si poseda, pentru a se folosi de liberul sau arbitru pentru  a produce suferinta si ignoranta in lume. Aceasta manifestare („satanismul”) datorita faptului ca nu conduce fiinta umana înspre Adevar ci înspre minciuna nu poate fi definita ca o religie si nu este o religie ne-avand in centru o divinitate ci insasi minciuna.
5. Ce este de facut?
Orice fiinta umana care s-a saturat de mizeria si suferinta care o înconjoara, dar mai ales de minciunile pe care le aude si le vede începe sa caute. Aceasta cautare este primul si cel mai important pas in descoperirea Adevarului. Ea ajunge astfel treptat sa inteleaga ca dusmanul este in interiorul ei, si se înarmeaza cu rabdare, întelepciune si iubire, si începe treptat sa distruga formele negative de manifestare a ego-ului care sunt :  ignoranta posesivitatea si atasamentul, si pleiada de  stari mizerabile pe care acestea le genereaza. Treptat, fiinta umana ajunge sa se controleze din ce in ce mai bine si dobândeste puterea de a interzice raului sa mai patrunda in fiinta sa. Simultan fiinta se apropie din ce in ce mai mult de Adevar si începe sa-L traiasca, moment in care prin intuitie apare viziunea lui Dumnezeu. De la acest moment înainte viata acelei fiinte se schimba radical deoarece ea constientizeaza acum ca sigurul ei scop in viata este acela de a-L cunoaste pe Dumnezeu, creatorul ei. Astfel, dupa îndelungi ispite si purificari fiinta umana ajunge sa fie pregatita sa primeasca Adevarul in inima sa, si o data ce acest fenomen se întâmpla el este permanent si etern. Aceasta calatorie este insa foarte dificila si se poate realiza numai cu ajutorul permanent al lui Dumnezeu care este Adevarul si care cunoaste ceea ce e mai bine pentru noi. De aceea primul pas este abandonarea vointei proprii in fata vointei Divine, exact cum un copil isi abandoneaza vointa in fata vointei tatalui sau întelept. De aici înainte nu trebuie sa uitam niciodata ca daca Dumnezeu este bun, si El ne-a creat, nu se poate ca noi sa fim rai, si astfel vom gasi tot timpul calea cea buna. Constientizând zilnic Adevarul si legile Divine si utilizându-le, ajungem treptat sa putem ajuta si pe altii sa inteleaga cat de mare este pericolul pe care organizatiile sataniste il prezinta, si cum ele fac din oameni sclavi, si astfel, treptat, obtinem puterea de a schimba lumea in bine si de a o aduce mai aproape de idealul reprezentat de Imparatia lui Dumnezeu.
 . Francmasonii mărturisesc aici scopul criminal pe care ei îl urmăresc şi expun cu o mare îndrăzneală mijloacele ce le vor întrebuinţa, pentru a ajunge la această ţintă. Scopul este: distrugerea oricărui Stat creştin, pentru a ajunge ei stapâni. Să vedem acum care le sunt mijloacele? Ca să se întrebuinţeze cele mai abile mijloace, trebuie ştiut cine este pentru ei adversarul, iar adversarul ce trebuie răpus până la urmă folosind nu contează ce mijloace malefice este naţiunea creştină din fiecare Stat european. După destăinuirea plină de impertinenţă a francmasonilor, omul este o bestie crudă, care nu ştie decât de frică. Pentru a stăpâni bestia trebuie în viziunea lor nebunească să pui mâna pe putere. Astăzi, când votul universal s-a acordat poporului, tocmai pentru aceasta trebuie să fie zăpăcite cu abilitate masele cu ideea libertăţii, pentru ca astfel poporul să prefacă libertatea în destrăbălare şi dezordine, şi astfel făcând să fie scăpate puterea din mâinile guvernanţilor, masonii şireţi şi cruzi ridicăndu-se la putere pe umerii poporului înşelat.
Cea mai evidentă dovadă cu privire la punerea în aplicare a acestui plan diabolic de luptă ne-o dă presa din toată lumea, condusă cam pretutindeni de francmasoni. Avem şi în ţara noastră, aşa cum fiecare îşi poate da seama (dacă este suficient de inteligent) o asemenea presă, care nu scrie decât numai şi numai în numele "libertăţii" şi "democraţiei".
Pentru a ajunge la o mare destrăbălare şi dezordine, francmasonii mărturisesc că vor lucra în special prin corupţie pentru a învrăjbi între ele toate partidele politice, pentru ca nu cumva să mai ajungă la vreo înţelegere, ei mărturisesc că vor acţiona ca să prostească şi să abrutizeze poporul creştin prin băuturi spirtoase; ei mărturisesc de asemeni că vor strica tineretul prin scrieri şi filme pornografice, şi că vor deprava femeile creştine prin lux fără măsură, superficialitate şi îndemnarea la prostituţie. Toate acestea ei le fac arătând cu o criminală făţărnicie că acesta este de fapt progresul. Învrăjbirea aceasta sistematică o urmăresc francmasonii cam peste tot şi fără îndoială că ei o urmăresc şi la noi în România. De aceea putem vedea cu toţii cât de înverşunate sunt luptele dintre partide.
În ceea ce priveşte băuturile alcoolice, nu întâmplător se constată mereu de către serviciile sanitare, falsificarea lor. Barurile de zi sau de noapte şi restaurantele se înmulţesc mereu şi într-o mult mai mare măsură decît celelalte magazine.
În privinţa degradării morale şi spirituale prin vicii şi pornografie se pot vedea zilnic şi la noi reviste şi ziare care sugestionează în acest sens şi îndeamnă în mod insidios tineretul la desfrâu, vlăguire, sexualitate animalică, prostituţie, sadism, masturbare, masochism, satanism.
Când prin astfel de mijloace se va ajunge să se destrame toate legăturile sociale şi politice din ţară atunci, spune el, se va arunca ca o fiară de pradă asupra a ceea ce a mai rămas din acest putregai şi va răsturna totul, pentru ca el să întemeieze apoi un Stat nou planetar unic.
În Statul cel nou Mondial, UNIC, ridicat pe ruinele Statelor creştine, francmasonii nu se vor mai călăuzi după regula LIBERTĂŢII. Acest cuvânt în viziunea sa criminală a fost bun de exploatat, spre a dărâma din temelii Statul creştin. El va întrebuinţa apoi NUMAI "despotismul absolut, fără de care nu poate exista civilizaţia".
În această luptă ascunsă şi pe zi ce trece mai agrigă, francmasonul şi-a luat ca tovarăş nedespărţit AURUL, cu care el îi cumpără pe creştinii slabi de înger şi manipulează cu viclenie masele de oameni prin presa aberantă cu care zăpăceşte minţile celor mulţi şi proşti.
2. Francmasonul a ştiut şi ştie totdeauna să tragă multe foloase din dezordine. Tocmai de aceea, el a căutat şi caută mai mereu să dezlănţuie dezordinea, revoluţia, războiul pentru că asemenea frământări i-au adus numai profituri.
Cum caută să profite francmasonii de dezordine? În două feluri: ei se îmbogăţesc, pe când creştinii sărăcesc şi se împuţinează în războaie; astfel ajung francmasonii să spună în final cuvântul hotărâtor chiar în Statele pe care au ştiut să le manipuleze cu viclenie pentru ca să le arunce în război.
Tocmai de aceea, cel mai adesea ei caută să facă din războaie o ceartă sângeroasă pentru bani şi cum ei au adunat, deloc întâmplător, tot aurul din lume în băncile lor, ei vor fi aproape totdeauna ascultaţi şi la încheierea păcii.
Dar în timp de pace oare cum acţionează cel mai adesea francmasonul? El caută înainte de toate să întunece judecata cea dreaptă şi cinstită a creştinului cu vorbe goale şi cu făgăduinţe mincinoase, despre care el încă de mai înainte ştie că nu se pot împlini. Prin ce mijloc? Prin PRESĂ. Francmasonul stă ascuns în umbră şi priveşte cu dispreţ cum alţii muncesc, le află necazurile, nemulţumirile şi apoi el începe prin presă să asmută mulţimea contra cârmuirii, să îi clatine încrederea în cinstea şi dreptatea conducătorilor, pentru a o atrage de partea lui.
De aceea ei caută în primul rând ca în orice ţară să pună mâna pe PRESĂ. Ei ştiu că în viziunea lor satanică presa este scara care duce la o putere pământească şi la bogăţie, peste cadavre de creştini.
3. Intrăm astfel şi mai adânc în sufletul satanic, perfid şi criminal al francmasonului; mai întâi el caută să distrugă sistematic ordinea stabilită prin Constituţie. Constituţia este legea de bază a Statului, care stabileşte un echilibru între puterile Statului: între Conducătorul acestuia, persoanele care cârmuiesc şi popor. El caută să sfarme această cumpănă dreaptă, căutând prin puterea aurului şi mai ales prin minciunile din presă să despartă pe conducători de poporul pe care îl conduc. Pentru a ajunge cât mai repede aici, ei împing pe toţi ambiţioşii să dea asalt puterii, îndeamnă pe toţi nepricepuţii să vorbească verzi şi uscate în Parlament, pentru a împiedica guvernele să facă legi, ei pun ziariştii să atace tot ce este bun, spiritual, divin şi cinstit în ţară, pentru ca poporul, care în naivitatea sa crede foarte uşor, să nu mai aibă încredere în nimeni şi să ceară mereu schimbare de guvern. Cu cât guvernele se schimbă mai des, cu atât slăbeşte mai mult puterea de a conduce şi de această slăbiciune nu profită decât francmasonul. De aceea, citim atât de des chiar şi în presa de la noi că e nevoie totdeauna de schimbări de guvern. Poporul care nu cunoaşte metoda, greu de învăţat, a guvernării, îi crede pe francmasoni, pentru că francmasonii pe de o parte îi mint cu impertinenţă prin conducătorii pe care îi cumpără cu aurul lor, iar pe de altă parte ei fac să fie tot mai nemulţumit poporul, căutând prin toate mijloacele să-l sărăcească şi să-i scumpească viaţa. Când omul este flămând şi copleşit de toate lipsurile, mai uşor pleacă urechea la minciuni, decât dacă îi merg toate bine. De aceea francmasonul din Protocoale mărturiseşte că puterea lor creşte foarte mult mai ales atunci când creştinului îi merge tot mai rău, astfel ne apare evident că puterea francmasonilor stă ascunsă în foametea creştinului, în nefericirea sa, în slăbirea tot mai mare a muncitorilor noştri.
Tocmai de aceea francmasonul îşi destăinuie gândul său criminal, că el, având puterea banului asupra celor pe care i-a sărăcit, îi va stăpâni complet şi mult mai aprig decât o făceau altădată regii şi împăraţii. La un semn al lor, toată mulţimea de flămânzi, sălbăticită de ura provocată de francmasoni prin presă, se va arunca asupra puternicilor zilei, va distruge totul şi atunci francmasonul scontează că va lua puterea. Asta el nu o visează, ci o mărturiseşte cu un cinism uluitor în Protocoale şi tot acolo el arată şi drumul pe care va ajunge la această mârşavă ţintă.
Dar oare în această revoluţie ei nu îşi vor pierde capul? Nu! spun ei cu impertinenţă, pentru că ei au pregătit revoluţia, ei ştiu când va izbucni şi doar ei vor şti să se ferească.
Aşa tind să ajungă în curând şi la noi fracmasonii aţâţând luptele politice, împiedicând orice unire cuminte între partide, cumpărând pe conducătorii lacomi de bani, învrăjbind poporul, aruncând sămânţa urii şi a deznădejdii între mase. Dar peste hotare? Iată ce mărturisesc chiar ei: "Astăzi aproape nimeni nu ne mai poate ataca, pentru că deja suntem o mare putere care domneşte deasupra tuturor Statelor din lume; când spre exemplu ne atacă un Stat, ne apără imediat celelalte." De aceea spun ei că au ajuns la culmea puterii şi că puţin le mai trebuie să se încolăcească peste trupul ultimelor State de pe continent şi astfel să ajungă să ţină toată Europa în mâini ca într-un cleşte.
4. Francmasonul, care luptă cel mai adesea pe ascuns, mărturiseşte că astăzi a ajuns să fie o mare putere nevăzută. Şi pentru ca să înlăture cât mai repede orice concurenţă, el se ridică contra credinţei creştine, care iarăşi este o forţă nevăzută. Astfel el îşi dezvăluie planul, în conformitate cu care trebuie ruinată în întregime religia creştină. Francmasonul consideră că trebuie smuls din sufletul nostru spiritul strămoşesc al credinţei şi al preţuirii bunurilor sufleteşti, divine, mai presus de cele materiale. El caută sistematic să ne otrăvească, să ne cufunde pe nesimţite în mocirla poftei nemăsurate de bani şi a acumulării obsesive de bunuri materiale. Astfel creştinul ajunge să nu vadă pe duşmanul tuturor celor buni care este francmasonul. Cum va ajunge el aici? Înainte de toate el va trezi în noi pofta banului prin speculaţii în industrie şi va acţiona astfel încât valorile să treacă din mână în mână, până se vor înfunda tot în bugetul francmasonilor. Odată ce va trezi şi va amplifica această poftă nesăbuită, care ruinează sufletul, francmasonul va ademeni pe cei mai mulţi creştini de partea sa, şi apoi pe aceştia îi va trimite la luptă împotriva creştinilor celor buni şi dezinteresaţi, pentru a distruge astfel şi ceea ce a mai rămas bun şi divin. Fiecare, atunci când va privi atent şi lucid luptele politice ce se dau la noi pentru putere, va cerceta câţi luptători sunt francmasoni şi atunci la lumina cea nouă a Protocoalelor, el va înţelege multe din caracterul şi metodele luptelor politice din România. Pe această ţară, frumoasă şi bogată, care - conform profeţiilor faimoase ale indianului SUNDAR SINGH - are o misiune spirituală şi divină unică, şi-au pus ochii francmasonii; ei doresc să împiedice aici consolidarea unităţii spirituale a acestui popor ales de Dumnezeu, să sporească slăbiciunea, sărăcia şi dezordinea, pentru a ajunge - MAI ALES AICI- cât mai uşor la putere.
5. După ce el va ajunge să destrame tot ce era bun, sfânt şi întărit prin legi cinstite în societatea creştină, francmasonul îşi pune acum întrebarea: cum va guverna el peste mormanul de ruine şi tot el răspunde astfel: prin cel mai aprig despotism, dar şi acesta va fi întronat de o aşa manieră încât ei să rămână tot în umbră, să nu fie cumva văzuţi, dar mâna lor de fier ascunsă să ţină în frâu şi în sărăcie creştinii. Cum vor ajunge francmasonii să stăpânească opinia publică? Prin PRESĂ, această presă infectă - DE SCANDAL - va obosi lumea, căutând să critice cu viclenie tot ceea ce este bun şi va urmări totodată să zăpăcească minţile celor mulţi în aşa fel încât aceştia să nu mai ştie a se descurca aproape deloc în gestionarea propriilor lor afaceri. Al doilea mijloc este să se aducă atâta trivialitate, abjecţie, stricăciune, pornografie, păcate (vicii) în popor şi să învrăjbească partidele politice unele împotriva altora, până când în final se va ajunge la o criză generală cu neputinţă de vindecat.
Cinematograful a constituit şi constituie fără îndoială un progres remarcabil al fotografiei în legătură cu scenele în mişcare. Cine, decât francmasonii, poartă la ora actuală răspunderea pentru degenerarea cinematografului, care prin filmele de groază şi violenţă pline de crime şi abjecţii a ajuns să constituie o gravă primejdie morală, aşa încât a ridicat împotriva-i opinia generală a celor cu bun simţ (dar care sunt foarte puţini) care astăzi îl condamnă? Cine oare sunt (cu rare excepţii) patronii localurilor infecte de aşa zisă petrecere şi de dans cât şi a tuturor cluburilor de BINGO sau biliard unde se omoară timpul, se risipeşte în mod aberant energia psihică şi se distrug nervii creştinilor din toată lumea? Luaţi acei tineri debusolaţi drogaţi şi fistichiu gătiţi şi fetele de astăzi depravate, avide de senzaţii tari, care fumează, beau şi ascultă muzică SATANICĂ-METALICA sau ROCK, cu exteriorul lor straniu şi cu lipsa de simţ a răspunderii şi remarcaţi cum de la haina din afară până la intimitatea ideilor şi speranţelor lor demoniace, rele şi nesăbuite, puteţi în final să-i pecetluiţi aproape pe toţi cu aceeaşi etichetă: "Educaţi, rătăciţi, manipulaţi şi exploataţi de noi". Procedând astfel, faptele crude luminează cât se poate de viu fraza din Protocoale: "Printr-o educaţie împănată de principii şi teorii aberante, pe care noi le considerăm ca fiind false, dar pe care chiar noi le-am inspirat, am izbutit să rătăcim aproape în totalitate tineretul creştin şi am ajuns să-l prostim şi să-l demoralizăm". "Petreceri abrutizante cu mult alcool şi droguri, jocuri de noroc, localuri de dans care stresează şi tulbură mintea, mode paranoice fără gust, briliante false - toate acestea şi multe altele, care "înfloresc" năucind puţina minte ce a mai rămas la unii exercită o presiune insidioasă nevăzută asupra poporului şi totodată înghit aproape toate sursele de venituri."
Protocoalele francmasonilor vorbesc de asemeni despre un Guvern Suprem Planetar care este o formă de cârmuire care stă cu mult deasupra Statelor, aşa cum s-a făcut cu Liga Naţiunilor (actuala O.N.U.) unde la ora actuală este ştiut că din umbră masonii cei puternici din Anglia şi din Statele Unite uneltesc şi hotărăsc aproape totul. În afară de această organizaţie, ei mărturisesc de asemeni cu mult cinism că întreaga maşinărie a oricărui Stat se află acum în mâna lor, pentru că maşinăria nu merge decât unsă cu bani şi aceasta este pentru ei firesc şi obligatoriu, pentru că aurul este al lor.
6. O importantă parte dintre mijloacele diabolice cu care francmasonii pregătesc ruina economică a creştinilor, sunt "monopolurile" de mărfuri şi articole, adică acapararea în mâna unora a tuturor lucrurilor necesare. Prin această acaparare masivă aproape toate preţurile se impun numai de către ei, după bunul lor plac, iar tot ce se mai găseşte în mâinile creştinilor este înghiţit rând pe rând, sau stors aproape în întregime tot de ei.
În primul rând este evident că cea dântâi acaparare a lor este făcută cu banii sau cu alte cuvinte cu creditul pe care ei îl acordă cu atâta "GENEROZITATE" Statelor. Aşa numita finanţare internaţională este menită a conduce în realitate, prin DICTAT şi şantaje insidioase de tot felul politica Statelor NUMAI după interesele LOR. Totodată, după cum mărturisesc chiar ei, în urma frământărilor politice, revoluţii sau războaie, se poate face simţită puterea mare a lor prin aceea că ulterior Statele, după asemenea frământări, au în mod OBLIGATORIU nevoie de împrumuturi foarte mari pentru echilibrarea bugetelor şi pentru acoperirea cheluielilor mari avute.
De aceea arată francmasonii că trebuie mărit cât mai mult prestigiul şi însemnătatea aşa numitei finanţări internaţionale de care toate Statele, spun ei, trebuie neapărat să atârne cât mai mult.
Astfel nu este deloc întâmplător că şi ţării noastre, luată ca ţintă de cucerire pentru ei, i-au impus pe lângă alte grele condiţii şi "clauza minorităţilor" care în realitate vizează controlul din afară a problemelor noastre interne. Ei bine, dacă noi am fi complet de acord, cu tot ceea ce francmasonii urmăresc să reuşească în ROMÂNIA imediat ni s-ar da (în schimb) bani mulţi ca împrumut, mărfuri, iar Leul probabil, ar ajunge iar la valoarea lui de mai înainte. Dar iată că în situaţia actuală din moment ce ei nu şi-au împlinit încă dobitoacele lor scopuri pe care le urmăresc la noi, au continuat şi continuă să-şi bată joc de interesele noastre, aducând Leul la devalorizarea de acum.
Iată prin urmare cu câtă abilitate şi viclenie şi-au făcut ei interesele, urmărind cu stricteţe punerea în practică a planului din Protocoale.
Uitându-ne cu o mare atenţie şi luciditate în jurul nostru, putem vedea foarte clar cum aproape tot, ceea ce ei au plănuit în urmă cu aproape 100 de ani se pune la cale şi se realizează acum sub ochii noştri CARE NU BĂNUIESC NIMIC. Inflaţia care creşte în fiecare zi, provocată chiar de ei, a adus la stadiul de criză îndeosebi creştinii. Toate bunurile şi pământurile, trec aproape întotdeauna în mâinile LOR. Preţul muncii se ridică tot mai mult, fără ca muncitorii să folosească ceva, căci prin intermediul maşinaţiilor şi a speculaţiilor puse la cale de ei preţul celor necesare se scumpeşte şi mai mult.
Prin acest exemplu, elocvent luat din mijlocul vieţii noastre de zi cu zi, putem vedea (dacă nu suntem, ORBI (tâmpiţi!)) cât de mult corespunde realităţii planul cel hidos şi criminal al Protocoalelor, care dovedeşte în mod semnificativ că mărirea reciprocă şi dezastruoasă atât a salariilor cât şi a preţurilor obiectelor de prima necesitate, nu este niciodată făcută pentru ca să câştige salariatul sau producătorul, ci tot numai EL - FRANCMASONUL.
7. Începând cu revoluţia franceză, aproape toate revoltele şi toate frământările, ca şi marea majoritate a războaielor din ţările creştine, au fost începute de ei sau au fost întreţinute de ei.
Spre exemplu, chiar la noi în ţară, răscoala din anul 1907 a fost fără îndoială pusă la cale şi întreţinută tot de ei, cu scopul (ascuns, se înţelege), de a profita cât mai mult de situaţia precară a ţării, pentru a obţine noi drepturi şi avantaje nemeritate care să-i ţină în fruntea treburilor publice, dar chiar şi în aceste condiţii ei tot au încercat şi încearcă mai departe să provoace noi dezastre prin revolte sau războaie.
Idei rău sau în mod nebunesc înţelese despre liberalism, idei vagi şi eronate despre aşa-zisa toleranţă, pe care Protocoalele le-au compromis şi apoi le-au murdărit cu desăvîrşire, au ajuns să subjuge în timp toate instituţiile noastre şi întreaga viaţă publică.
Aproape peste tot, francmasonii stăpânesc în mod ascuns şi prin această stăpânire ei urmăresc să pregătească ruina Statelor creştine, asmuţându-le pe unele împotriva altora, pentru ca mai apoi, atunci când această metodă va fi insuficientă, să utilizeze tunurile.
8. Când studiem o adunare importantă care hotărăşte asupra destinelor omenirii, şi mai ales dacă le cercetăm cu atenţie şi luciditate trecutul celor care participă la respectiva adunare, atunci aproape fără nici o greutate putem fixa momentul în care ei au căzut în situaţia fatală, ce le-a adus unele foloase de moment, dar care i-a făcut să devină şi să rămână în mod aproape inexorabil sclavii unei puteri satanice care evită lumina publicităţii. Toate aceasta nu se explică decât prin ideile diabolice din Protocoale: "Noi vom face să se aleagă Preşedinţii al căror trecut este pătat".
Ceea ce este însă şi mai grav, este faptul că tocmai din cauza acestei influenţe satanice predominante, adevărul, chiar dacă este descoperit pentru unii, iar pentru alţii care încă se află şi rămân mai departe sub influenţa LOR, este întunecat şi negat în totalitate, în această uriaşă şi planetară acţiune criminală ei sunt în mod constant ajutaţi de marea şi uluitoarea indiferenţă cu care chiar popoarele care sunt victime privesc deocamdată această problemă.
9. Conducerea Supremă francmasonică a hotărât ca cei aleşi dintre ei (francmasoni), care deja deţin conducerea lojilor masonice în cadrul popoarelor creştine, să nu acţioneze în mod similar pentru toate popoarele planetei, adică să nu acţioneze, cu alte cuvinte, după un model unic pentru toată lumea, ci ei trebuie să întrebuinţeze mijloace criminale adecvate care trebuie să fie oarecum diferite, în funcţie de natura şi specificul poporului în mijlocul căruia acţionează, numai astfel fiind asiguraţi că nu vor eşua în îndeplinirea planurilor lor criminale.
Atunci când francmasonii vor ajunge stăpâni peste toată lumea, ei spun că vor înlocui cuvântul lor de ordine de azi care este cuprins în deviza: "LIBERTATE, EGALITATE, FRATERNITATE", nu prin alte cuvinte, ci printr-un alt înţeles, pe care îl vor oferi acestei devize şi anume acel înţeles năucitor care le poate uşura stăpânirea, adică: dreptul la libertate, datoria egalităţii şi idealul fraternităţii.
Oare ce vrea să însemne această deosebire, care la prima vedere pare a fi numai între cuvinte? Până în momentul trecerii puterii în mâinile francmasonilor, libertatea, egalitatea şi fraternitatea vor putea să fie un ţel către care lumea creştină merge orbeşte, dar din momentul în care puterea va trece în mâinile LOR, libertatea, egalitatea ca şi fraternitatea urmează a fi acordate popoarelor numai în măsura în care sunt de obicei acordate drepturile şi executate datoriile, adică numai după bunul plac al celor care deţin puterea.
Peste toate aceste guverne ale statelor ce există pe această planetă ei spun că au un guvern al lor superior francmasonic, care doar acela conduce destinele lumii acţionând în mod ocult dar puternic. Puterea aceasta efemeră ei o au doar prin faptul că au la picioarele lor, prin banii şi aurul pe care îl deţin, pe toţi oamenii prăbuşiţi moral, corupţi, ambiţioşi, pătimaşi, plini de vicii sau pătaţi, ajutându-le ambiţiile murdare, răzbunările şi împlinindu-le toate poftele. În felul acesta ei spun că au în, sau la mâna lor pe aproape toţi conducătorii de ţări şi popoare, care, prin greşelile şi ticăloşiile lor (multe dintre ele trezite şi amplificate chiar de ei), vor aduce tot mai multe popoare la revoltă, până când acestea vor cere - CULMEA PĂCĂLELII - de la EI scăparea (salvarea).
Singura frică a francmasonilor sunt Regii (care nu au fost cooptaţi în francmasonerie), fiindcă aceştia, prin independenţa şi puterea pe care le-o dau drepturile de moştenire a Tronului, pot să se opună francmasonilor făcându-le prin aceasta mult rău. Pentru a ajunge la ţelul criminal urmărit de ei, francmasonii au procedat mai întâi la izolarea poporului de conducătorul său, ridicând un zid de minciuni între ceea ce presa şi propaganda lor îl face să vadă, până când în final acesta (conducătorul) ajunge să fie un aderent orb al lor, pe care ei îl duc apoi de mână numai unde vor ei.
Ceea ce ne apare ca fiind cumplit de primejdios, este mijlocul în mod evident terorist cu care ei mărturisesc că vor scăpa de revolta omenirii creştine, atunci când aceasta se va deştepta. Ei spun că într-o asemenea situaţie vor scăpa de furia creştinilor, aruncându-le în aer toate oraşele mari, cu ajutorul drumurilor (tunelelor) subpământene pe care atunci le vor avea la dispoziţie în respectivele oraşe, astfel încât ei vor îngropa în ruine revolta creştinilor uniţi care ar îndrăzni să se ridice împotriva lor. Aşadar, într-o asemenea situaţie, asasinatul terorist în masă va pune vârf la toate crimele francmasonilor. Deşi la prima vedere aşa ceva pare incredibil să nu uităm tunelele care au fost construite în acest scop din ordinul FRANCMASONULUI CEAUŞESCU.
10. Prin orice mijloace, francmasonii pun în calea neamurilor creştine toate ispitele şi viciile, printre acestea la loc de "cinste" aflându-se otrăvirea lentă cu băuturi alcoolice, care fac totodată să se prăbuşească moralitatea şi facilitează corupţia. Ei vor astfel să slăbească cât mai mult orice rezistenţă şi urmăresc în acelaşi timp să zăpăcească mulţimea în aşa fel încît aceasta să ajungă să creadă că ei sunt într-adevăr nişte "mari binefăcători" ai omenirii.
Stăpânirea aceasta ei scontează că până la urmă o vor avea asigurându-şi controlul şi domnia asupra majorităţii poporului, deoarece în viziunea lor criminală numărul celor din popor care se vor lăsa conduşi va fi acela care le va asigura puterea, întrucât, în conformitate cu părerea lor, cei mai mulţi indivizi ai unui popor sunt răi, vicioşi, fără multă inteligenţă sau cultură, ei putând fi tocmai de aceea uşor de stăpânit prin frică. Tocmai de aceea francmasonii au luptat şi luptă pretutindeni pentru votul universal, întrucât prin el pot fi înlăturate cu uşurinţă minţile luminate ale creştinilor care prin vot, în strânsă legătură cu gradul de cultură şi starea socială a fiecăruia răzbăteau mult mai uşor la conducere, acolo unde vor să fie numai ei (francmasonii).
După introducerea zăpăcelii şi răsturnarea tuturor valorilor naţionale şi spirituale din fiecare Stat, urmează în planul lor introducerea REPUBLICII, pe care, după cum se vede deja au introdus-o în multe State. Prin republică francmasonii consideră că pot conduce cu mult mai multă viclenie şi abilitate, întrucât republicile sunt în general conduse de oameni aleşi la intervale scurte de timp (3-4 ani), atât prin manipulări mârşave prin presă cât şi prin maşinaţiile murdare ale conducerii lor ascunse. Preşedinţii de republică la rândul lor, sunt în felul acesta de asemenea stăpâniţi de ei. Ei spun că pentru a fi şi mai siguri de oamenii lor de paie, vor împinge cel mai adesea la preşedenţia Statelor oameni compromişi care au o pată morală în trecutul lor.
În felul acesta, atât prin bani, cât şi prin presă şi prin influenţa lor mârşavă, ascunsă dar puternică ei pot face să fie aleşi exact oamenii lor în calitate de preşedinţi ai Statelor; imediat după alegere ei îi vor ţine pe aceştia în mână şi vor face cu ei ceea ce vor, prin şantaje. În cazul în care aceştia nu se vor supune, îi vor denunţa la scurt timp după respectiva nesupunere pentru păcatele lor, care sunt cunoscute numai de francmasoni. Şantajaţi de frica de a nu pierde cumva "binefacerile" puterii, aceşti oameni de paie, vor juca aproape totdeauna după cum le vor cânta stăpânii lor (francmasonii).
Iată prin urmare de ce luptă francmasonii cu atâta înverşunare în presa lor contra Regilor, şi de ce au acţionat cu atâta tenacitate şi au reuşit să facă să se prăbuşească atâţia Împăraţi şi Regi, punând în locul lor nişte preşedinţi de republică care erau în general "oamenii lor de paie". Acolo unde deja au reuşit să introducă republica, pentru a fi siguri de ea, au făcut la scurt timp după aceea să se voteze legi care interzic cu desăvârşire orice formă de manifestare care ar permite revenirea la guvernarea monarhică. Monarhiile sunt privite ca fiind o mare piedică pentru planurile diabolice de stăpânire şi distrugere ale francmasonilor deoarece REGII nu sunt răspunzători în faţa nimănui pe pământ, ci ei răspund doar în ceruri, în faţa lui Dumnezeu, scăpând astfel complet de sub controlul şi puterea francmasonilor.
Pentru a ajunge să stăpânească şi mai abil lumea, francmasonii spun că vor face să fie aleşi preşedinţii de republică de către Camerele Deputaţilor, însă acestor Camere li se va ridica cu timpul dreptul de a propune sau de a schimba legile, acest drept trecând după aceea numai asupra preşedinţilor de republică. În felul acesta, guvernele vor atrage aproape toate atacurile, iar pentru a fi scăpate de o răspundere efectivă, se va introduce peste tot apelul la popor, adică REFERENDUMUL. Poporul care va hotărî soarta preşedinţilor şi a guvernelor lor, va fi atunci servitorul lor orb şi aproape niciodată nu va hotărî altfel decât cum vor vrea francmasonii. În plus, pentru a avea şi mai la îndemână soarta popoarelor creştine, pe care să le poată arunca atunci când vor ei unele contra altora în războaie crunte, dreptul de a declara război îl vor lăsa tot numai preşedintelui, care mai mereu este aşa cum am văzut unealta lor supusă.
Mai departe francmasonii vor reduce tot mai mult drepturile şi garanţiile constituţionale, pentru ca astfel să facă loc unei guvernări AUTOCRATE, care odată cu reducerea garanţiilor constituţionale, va săpa tot mai adânc prăpastia dintre popoare şi guvernele lor.
Gândind cu luciditate la toate acestea ori de câte ori vedem nesfârşitele frământări dintre partide, ne putem da seama cât de aproape încep să se simtă francmasonii de nemernica lor victorie.
11. Până acum protocoalele secrete francmasonice au arătat mijloacele ascunse de distrugere a Statelor creştine, de acum înainte vom asista la ridicarea pe ruinele tuturor statelor creştine a Statului universal UNIC francmasonic care nu va mai avea frontiere. Protocoalele secrete declară că tot ce scrie astăzi presa din toată lumea despre libertate, despre democraţie, despre o mai justă repartiţie a bunurilor pământeşti, despre votul universal, despre aproape toate eforturile ce se fac pentru a aduce fericirea reală şi bunăstarea celor mulţi şi nevoiaşi, toate acestea sunt bune pentru "brutele de creştini" care nu înţeleg mai nimic din ceea ce este real, şi care datorită naivităţii şi prostiei lor trebuie mai mereu să fie ameţite cu făgăduieli deşarte. Ei mărturisesc însă că toate aceste vorbe goale vor trebui să dispară din lume în momentul în care vor ajunge ei la putere. Creştinătatea va fi atunci şocată şi înmărmurită de o asemenea întorsătură şi va aştepta inertă îndreptarea răului de la noii guvernanţi; francmasonii consideră că atunci ea nu va mai fi în stare să opună vreo rezistenţă, după ce a fost redusă la un asemenea grad de mizerie sufletească şi materială. "Creştinii naivi şi proşti sunt întocmai ca o turmă de oi, iar noi suntem întocmai precum lupii printre ele. Ştiţi ce li se întâmplă oilor când ajung lupii în turmă". Această mărturisire este cu atât mai preţioasă, cu cât constatăm că ea se aplică exact acolo (în statele) unde francmasonii au pus deja mâna pe putere.
12. Presa, care astăzi este un mijloc de apărare al tuturor libertăţilor aberante care merg uneori până la anarhie, va fi straşnic îngrădită atunci când va veni stăpânirea francmasonilor pentru aceasta promulgându-se legi care vor permite această restricţie întrucât libertatea, aşa cum o înţeleg ei în timpul domniei lor, este în viziunea lor dreptul de a face numai ceea ce este îngăduit de legi. Ei vor împiedica total controlul opiniei publice, care se poate face astazi cu ajutorul tiparului, pe de o parte punând taxe foarte mari asupra tipăriturilor de orice fel, iar pe de altă parte prin obligativitatea ce o vor institui în a se cere înainte de apariţia oricărei scrieri verificarea atentă şi revizuirea ei de către autorităţi. Prin aceste mijloace francmasonii scontează că vor reuşi ca tot ceea ce ar putea să le împiedice domnia prin trezirea opiniei publice, să nu vadă niciodată lumina presei.
Până atunci ei au acţionat însă foarte mult şi au câştigat peste tot controlul necondiţionat asupra marii majorităţi a presei din lumea întreagă, ascultând sfaturile date cu o inteligenţă diabolică de toţi marii lor conducători pe care i-au avut şi care le spuneau: "Priviţi totul ca fiind aproape nimic. Banii ca fiind nimic. Consideraţia sau dispreţul ca fiind mai nimic. Priviţi însă presa ca fiind totul, pentru că având controlul deplin asupra presei, vom avea astfel tot restul".
Presa, care cel mai adesea este manipulată de francmasoni,  strecoară vrând nevrând sugestii insidioase foarte rele sau rele în sufletul cititorilor şi adeseori se lucrează în secret pentru slăbirea Statului, Naţiunii, Spiritualităţii, Moralei, a Armatei, a Bisericii, etc.
Tot astfel se poate înţelege CINE anume sapă la temelia iubirii dintre fraţi, asmuţând provinciile ţării unele contra altora numai pentru a-şi realiza interesele LOR politice, conform poruncilor din Protocoale, unde se vorbeşte de sprijinirea subversivă a autonomiei şi neînţelegerii dintre provincii: "Atenţia noastră se va întinde în mod special asupra provinciei. Trebuie adeseori să aţâţăm acolo speranţe şi dorinţe net potrivnice celor din capitală, căreia îi vom spune că acestea sunt speranţele şi dorinţele adevărate ale provinciilor, deşi e lesne de înţeles că izvorul dezbinărilor nu porneşte decât de la noi. Căci atâta timp cât noi (francmasonii!) nu ne vom bucura încă de o putere deplină, vom simţi adesea necesitatea de a înăbuşi glasul capitalelor cu acela al majorităţii, al poporului din provincii, care va fi lesne aţâţat de către agenţii noştri abili şi CHARISMATICI."
Deşi sunt scrise cu zeci de ani înainte de unirea Românilor, este aproape uluitor cât de exact se potrivesc aceste planuri cu cele ce se petrec acum la noi.
13. Nevoia zilnică de pâine îi va face pe oameni să tacă, iar prin diferite concursuri de loto, sport, artă, frumuseţe etc., adormiţi şi hipnotizaţi de cuvântul magic PROGRES, aceştia vor fi astfel distraţi şi îndepărtaţi de la problemele grave lăuntrice sau politice, consumându-şi zi de zi, în mod haotic şi inutil, un imens şi preţios capital de energie psiho-mentală pe care îl vor investi spre exemplu în frenezia unui steril meci de fotbal.
14. Religia creştină se urmăreşte a fi discreditată treptat de către francmasoni.
15. Cei care se vor opune într-un mod oarecare instaurării dominaţiei francmasonice vor fi pedepsiţi cu moartea. Francmasoneria exterioară este doar avangarda şi stâlpul de susţinere al Ierarhiei Francmasonice Secrete. Lojile francmasonice în calitatea lor de grupuri ale francmasoneriei exterioare sunt de fapt o creaţie a Ierarhiei Francmasonice Secrete. Odată cu proclamarea formală a Republicii Mondiale, unice această Francmasonerie simplă (exterioară) va fi desfiinţată la scurt timp după aceea împreună cu orice formă de liberalism.
16. De asemenea, se va desfiinţa învăţamântul liber (particular), iar în şcoli tineretul va fi crescut numai în spiritul noilor săi stăpâni (Ierarhia Francmasoneriei Secrete).
17. Baroul trebuie să fie demoralizat, atunci la fel şi prostimea. Instituţiile publice trebuie compromise, iar spionajul şi turnătoria trebuie să fie cultivate în mod sistematic.
18. Prestigiul persoanelor publice care sunt orientate în mod benefic şi divin trebuie să fie în mod sistematic desfiinţat, ca şi fiinţa lor, prin atentate, calomnii, denigrare sau folosind alte căi ascunse.
19. Toţi criminalii politici şi anarhiştii nu trebuie niciodată să fie prezentaţi publicului ca fiind nişte martiri care luptă pentru fericirea mulţimii.
20. Crizele economice mondiale sunt în mod intenţionat întreţinute de către Francmasonerie, cu scopul de a retrage banii din circulaţie; trebuie astfel ca guvernele să fie determinate - pe diverse căi - să facă împrumuturi externe uriaşe cu dobânzi mari, pentru a fi pe deplin la mâna (discreţia) Francmasoneriei. În viitoarea Republică Mondială Unică, proprietatea particulară va putea fi oricând confiscată de Conducătorul Republicii, care va fi singurul proprietar de fapt în stat.
21. În această viitoare Republică Planetară Unică, Bursele de fonduri publice nu vor mai avea ce căuta, deoarece atunci statul va fixa preţurile după cum el va dori. Până atunci, pe de o parte, împrumutând cu sume uriaşe guvernele şi, pe de altă parte, întreţinând corupţia administraţiei, dominaţia francmasonică vine de la sine.
22. Această dominaţie urmează să se instaureze mai ales cu ajutorul aurului şi a banilor, care se află în mâinile membrilor Ierarhiei Superioare Secrete a Francmasonilor.
23. Mica industrie va fi, în viitoarea Republică Planetară, singura cale ce va împiedica apariţia şomajului.
24. Regalitatea este forma ideală de guvernare în cazul Statului Planetar Unic, însă ea este realizabilă numai atunci când regele Statului Planetar va fi ales şi educat de Ierarhia Superioară Secretă a Francmasoneriei.
 
Despre satanism
1.jpg
Satanismul este  raspandit in toata lumea, el fiind adoptat in special de sectanti
fiind practicat insa si de oameni de rand.
Satanismul face parte si din categoria stiintelor oculte, alaturi de magie, ghicit, aromantie. Magie Neagra,controversatele acte de spiritism si New Age.
Satanismul reprezinta, de asemenea, una din cele mai controversate  culte  religioase.
S-a demonstrat ca exista mai multe tipuri de Satanism:
Satanism modern;
Satanism  rebel;
Satanism
S-a observat ca tineretul din aceste vremuri se indeparteaza tot mai mult de biserica, preferand in loc de viata si cedinta spirituala sa  isi faca noi prieteni in cadrul unor
organizatii cu profil ateist, anti-christic sau Satanist, dorind sa renunta, totodata si la
credinta lor in Dumnezeu si in Evanghelie, profanand si batjocorind SFANTA SCRIPTURA, cunoscuta si sub numele de SFANTA BIBLIE.
Din fericire, sunt  autori care au publicat carti cu privire la  efectele satanismului si derivatii sai asupra tineretului. "Tineretul si Esoterismul", un best-seller despre satanism si impactul lui asupra tinerilor, este scrisa de un jurnalist în încercarea de a aduce o clarificare în acest domeniu. Lucrarea, care de patru luni este pe primul loc ca vânzare în librariile catolice italiene, este publicata de Surorile  Pauline. Cartea se concentreaza asupra aspectelor care privesc în special pe tineri, adesea neîntelesi de adulti. Este zidul pe care scriitorul si jurnalistul Carlo Climati doreste sa îl darâme. Esoterismul în rândul tinerilor este un fenomel mondial, arata un articol din 28 august din publicatia londoneza The Times, în care este subliniata proliferarea siturilor satanice de pe Internet. În Marea Britanie doar, exista peste 1.000 de secte sau culte satanice sau miscari spiritiste, se mai spune în articol.
Alti doi autori care au colaborat scriind carti pe tema satanismului sunt Neil T.Anderson si  Steve Russo care au publicat cartea “Pazeste-ti copiii! De Satanism! De New Age! De Ocultism” .
Prin aceasta carte, autorii incearca sa  avertizeze parintii si bunicii, educatorii, profesorii, oamenii  care, prin natura activitatii lor, vin regulat în contact cu copiii, pastorii, învatatorii de scoala duminicala, liderii de tineret  cu privire la activitatile si teoremele

Caracteristici speciale ale cartii:

- abordare foarte practica a problemelor;
- numeroase exemple reale, cu care cititorul se identifica usor
- statistici si sondaje de opinie concludente;
- enumerari edificatoare ale formelor contemporane prin care sunt amagiti copiii (tehnici concrete de predare si învatare, exemple de filme la moda, staruri de muzica rock, nume de jocuri de grup sau pe computer, desene animate etc.);
- prezentarea simbolurilor satanice folosite de copii si a simptomelor care denota existenta unei problem spirituale;
- prezentarea pasilor concreti pentru prevenirea problemelor;
- prezentarea pasilor concreti pentru eliberarea unui copil dintr-o legatura demonica.
Satanistii au simboluri specifice religiei lor cum ar fi:
-     Pentagrama  si Piramida
-     Obeliscul
-     Crucea intoarsa (rasturnata), numita si inver-cross
-     Amulete   folosite de satanisti
-     Numarul fiarei-666
Pentagrama:

O pentagrama are cinci colturi care corespund celor patru membre ale corpului si capului.
Cele cinci simturi: auz, gust, simtire, vedere, atingere.
Sarutul celor 5 folosit in Wicca.
Sunt multe feluri de a purta o pentagrama. Fii atent ca trebuie sa o porti asa cum vrei tu sa reprezinte ideile tale.
Indreptata in sus, inseamna ca acel om este concentrat asupra mintii (pe partea spirituala).
Deschisa (adica nu este incercuita) inseamna ca cineva este deschis oricui, spus foarte simplu, dar esti fara protectie si deschis in acelasi timp conflictelor si altor activitati negative.
Coltul care este indreptat in jos, spre pamant, inseamna ca individul respectiv se gandeste aici si acum.

De aceea multi Satanisti o poarta, pentru ca Satanistii simt ca viata pamanteasca este cea mai importanta iar ceea ce vine dupa este o intrebare la care se va raspunde numai prin moarte.
Pentagrama, de obicei cu un cap de tap este folosita de Satanisti (mai mult LaVeyenii), dar si de veneratorii diavolului care au un stil de viata total diferit.
Chiar si bancnotele americane cuprind pe  partile verso  controversata piramida avand in varful ei “ochiul lui Osiris” , considerat a fi un simbol Masonic.
Privind cu atentie piramida putem realiza forma unei pentagrame, unul din semnele sataniste.
Acesta ar reprezenta o asemanare intre Masonerie si Satanism.


Piramida cu ochiul atot-vazator
Obeliscul:

“Toti paganii venereaza creatura, iar nu Creatorul” [Romani 1:25], prin urmare, fiecare grup de pagani venereaza Actul Sexual. Atat satanistii cat si Masonii iubesc in mod deosebit Obelisk-ul. Egiptenii au creat obeliscul fiind convinsi ca spiritul zeului Soare, Ra, salasluia acolo. [H. L. Hayward, "Symbolic Masonry: An Interpretation of the Three Degree", Washington, D. C., Masonic Service Association of the United Stated, 1923, p.207 ; "Two Pillars" Short Talk Bulletin, Sept., 1935, vol.13, no.9 ; Charles Clyde Hunt, "Some Thoughts On Masonic Symbolism", Macoy Publishing and Masonic Supply Company, 1930, p.101]. Satanistii si Masonii Invizibili vorbesc despre Obelisk ca fiind organul sexual masculin. Un autor Luciferian scrie ca "... organul sexual barbatesc este un stalp drept". [W. Wynn Wescott, "Numbers: Their Occult Power and Mystic Virtues", Theosophical Publishing Society, 1902, p.33]. Iata un autor mason admite ca obeliscul este simbolul actului sexual.[Haywood, citat mai sus, p.206-207 ; Rollin C. Blackmer, "The Lodge and the Craft: A Practical Explanetion of the Work of Freemasonry", St. Louise, The Standard Masonic Publishing Co., 1923, p.94].
In Biblie, obeliscul este folosit la venerarea lui Baal, dar Dumnezeu a omorat acei preoti si a doborat obeliscul [IV Regi 25-27]. Cand veti vedea un obelisc sa stiti ca era obiectul suprem in venerarea lui Baal, pentru care Dumnezeu a distrus pe Israel; de asemenea este si simbolul satanic pentru actul sexual.
Ochiul Atotvazator:
- originar din Egipt, din vremea lui Moise cand acesta a eliberat poporul Israelitean de sub robie. Atunci chiar Dumnezeu a pedepsit poporul inchinator la idoli. Ochiul Atotvazator reprezinta Omniscienta lui Horus, zeul Soare. ["Magic Symbols", by Frederick Goodman, p.103, Satanic symbols book]. Dupa cum se afirma intr-o carte masonica: "Aceste consideratii ne conduc la un titlu interesant "Ochiul Mintii" sau "Ochiul lui Horus"... si conducand la ideea de "Ochi Atotvazator". Ultima denumire inainte de "egiptean neofiti" a fost de "Iluminat", adica "adus la lumina". Religia Egiptului era "Religia Luminii".[Thomas Milton Stewart, "The Symbolism for the Gods of the Egypians and the Light They Throw on Freemasonry", London, England, Baskerville Press Ltd., 1927, p.5].
Acest autor Mason afirma ca Lumina la care masonii fac referire este Religia lui Horus, lucru  condamnabil pentru ca in mitologia egipteana, Horus este Lucifer. [fost satanist, William schnoebelen, Masonry : Byond The Light, p.197].

Totusi, dovada ca Lucifer este zeul Masoneriei rezulta si din scrierile Fratiei Invizibile. A. Pike scrie in "Morals and Dogma" ca Lucifer este "purtatorul de lumina" [p.321, teaching of the 19th Degree] si ca este "Inger al Luminii"[p.567, teaching of the 26th Degree]. Masonul Manly P. Hall, spune ca odata ce masonul invata secretele breslei sale "va poseda puternicele energii ale lui Lucifer." ["The Lost Keys to Freemasonry", Macoy Publishing and Masonic Supply Co., 1976, p.48].
Francmasoneria foloseste Ochiul lui Horus intr-o piramida. Toti Satanistii indragesc piramida pentru ca reprezinta Treimea Pagana: Satan, Antihrist si Falsul Profet. Folosesc aceasta forma geometrica cu 3 laturi constant. In acest simbol, numit Euclid, vedem ca ochiul Atotvazator este pozitionat deasupra simbolului traditional Masonic (un compas si un echer si un G in mijloc). Acest lucru inseamna ca Ochiul Atotvazator controleaza Francmasoneria, ceea ce este adevarat.

Crucea intoarsa

Acest simbol reprezinta un atac la adresa religiilor lumii, in special crestism ,
Fiind reprezentat printr-o cruce intoarsa, asezandu-l cu capul in jos pe Iisus Christos. Crucea este asemanatoare cu crucifixul , reprezenat de satanisti tot in asezare inversa.

Cum s-a transformat Satan din Inger in Diavol

Fiul mai mare  al lui Dumnezeu s-a numit Satanael. Satanael a cerut de la Dumnezeu un suflet pentru Adam, cerere ce i-a fost indeplinita, cu conditia ca urmasii lui sa fie stapaniti de amandoi. Invidios pe Adam si Eva, care traiau in fericire, sarpele o seduce pe Eva si are cu ea un fiu, pe  Cain si o fiica geamana, Calomela. Cain descinde astfel din cel rau, iar Abel, nascut din Adam si Eva, este reprezentatul binelui. Cain il omoara pe Abel, iar Tatal, vazand aceasta fapta, retrage puterea creatoare a lui Satanael, il arunca in tartar, ii taie din num si finalul “el” ,  care arata originea sa dumnezeiasca si ramane doar stapan al lumii, numindu-se acum  “Satan”.

Secte religioase Datorita societatii secularizate , multi oameni si mai ales tineri imbratiseaza secte  si practici pagane din cele mai nastrusnice . De asemenea,  sunt reactivate vechi  erezii din epoca sinoadelor ecumenice, erezii de influenta demonica: manihei, docheti, catari, albigenzi, pavlicieni, si mai ales bogomili. Acestia din
urma, ca si urmasii lor, sectele mistico-religioase bolnavicioase de influenta slava, socoteau pe satan  (Satanael)* creatorul omului si  “stapanul”  pamantului. Asadar, nu-I nimic nou sub soare .
Mentionam cateva:

1. “Biserica” satanismului.  Biserica Satanei este titlul exact  din legislatia  religiilor  din S.U.A., recunoscuta ca sa functioneze. Are sediul in San  Francisco- ce a ajuns orasul  “Sfantului Francisc” de Assisi!- iar conducatorul acesteia este “patriarhul” Anthony LaVey. Acesta si-a ales “12 apostoli” si 70 de ucenici “verificati”  si nu vrea sa mai stie de  “femei mironosite”. Dar sa-l inchipuim pe “capul bisericii”  lui Satan stand pe “tronul “ patriarchal , imbracat inr-o hlamida cernita, ca oarecand  bazileul din Constantinopol. Pe piept o stea mare de aur ( cu multe raze)  ce atrage ochii privitorilor si produce emotii “sfinte” adeptilor. Mana dreapta  a corifeului odihneste  pe un sceptru  impodobita cu pietre scumpe. Mana stanga cumpaneste  “un craniu omenesc”  in loc de globul lui  Hristos”, asa cum se afla in icoana Sfintei Treimi.
Seful bisericii, ca toti eunucii, este ras pe cap, avand un adevarat cap  satanic.
Mustati negre subtiri spanzura din buza de jos a patriarhului, contopindu-se cu ciocul  triunghiular barbiei. Niste ochi galbui, sticlosi ca ai unui tigru batran, te privesc cu multa curiozitate, sfredelindu-te. Asa apare  in carne si oase fondatorul satanismului din  America.

Doctrina satanista este secreta. Totusi, LaVey a raspuns ca nu se considera purtatorul de cuvant  al unei filozofii, ci al unei credinte, al carei scop este manifestarea aspectelor obscure ale firii umane. “In fiecare din noi salasluieste  satana… Samanta satanica inchisqa in om este atotputernica, avand cea  mai mare importanta.Omul trebuie sa fie mandru  de ea, in loc sa se rusineze.Samanta satanica trebuie cultivata, fapt ce si-l propune biserica noastra” .
“Biserica” lui  satan isi extinde tot mai mult aria de influenta “sprirituala”. Filalele ei si-au facut aparitia in mai toate orasele Americii: New York, Chicaho, Los Angeles, Detroit, in statele Kentucky,  New Mexico, Mississippi etc.
Conform profetiei patriarhului , in anul 1990, aproape toti inchinatorii religiilor clasice vor disparea, aderand la Satanism. Noi, satanistii, reprezentam noua institutie spirituala a Americii. Este adevarat: America a devenit  “Babilonul religiilor”.
Inainte de 1989, in  Romania, siguranta statului era cu adevarat nationala. Era greu ca o secta (SECTÄ‚, secte, s.f. Comunitate religioasă desprinsă de biserica oficială respectivă; p. ext. grup (închis) alcătuit din adepÅ£ii unei doctrine (filozofice sau politice). - Din fr. secte, lat. secta.
Sursă : DEX'98 (19246)  - thiess
) sa nu fie sesizata si urmarita…
Sub masca “libertatii” – o anarhie oficiala-, satanistii au patruns in cercuri largi de tineri debusolati. Unii au vadite interese iredentiste, maghiarii din Covasna si Harghita au sacrificat ,
cu o cruzime primitive asiatica, profesori, preoti ortodocsi, dar mai ales ofiteri de securitate, exact ceea ce i-a oprit sa-si manifeste pornirile canibalice.
In afara acestora, grupuri sataniste coordonate din afara tarii  sau organizate din tineri psihomaladivi sau aventurieri s-au manifestat violent cu prilejul inceputului de sfarsit al Anului 2000, cu numaratoarea inversa 666 (1998). S-au semnalat adunari cu sacrificii de animale (pisici, caini), pasari(gaini negre, ciori, bufnite) si chiar umane, cea de la Constanta, 1996. Aici, pe malul Marii Negre, au fost condamnati cei doi criminali tineri satanisti la temnita pe viata (1998) .
Alte indeletniciri cultice sataniste : profanarea mormintelor; distrugerea crucilor, orgii in cimitire.
Centre de racolare si infestare a tinerilor din Romania se gasesc in Bucuresti, Timisoara, Iasi, Cluj-Napoca, Suceava  si, mai ales,   Constanta. Aici, in  vechiul Tomis, este unul dintre centrele importante ale satanismului mondial pentru atragerea tinerilor din fostele tari  de sub jugul bolsevic si alcelor din  Asia.

2.  “Biserica” Luciferica. Daca satan este un nume mai general “prea diavolesc”, cautatorii de senzatii religioase si de titluri atragatoare, au descoperit alte numiri mai planetare , mai aproape de inima celui cazut din cer…sau, mai pe scurt, Martorii lui Lucifer, crescande astfel actiunile ufolatrilor. Nu cugeta necuratul si vrasmasul luminii sa ajunga a fi “adorat” dup aceea cazuse cu ceata ingerilor sai si semanase mandria in prima pereche de oameni din Eden. Iata-l, dupa atatea   civilizatii ale omenirii, dupa atatea milenii, invocat si pomenit, in cele mai deruroase situatii: accidente de tot felul soldate cu cu morti napraznice.
“Martorii” lui Lucifer, “Fratia” intunericului face serioasa concurenta martorilor lui iehova. Cei dintai lauda pe stapanul mortii, noul Hades, cei din al doilea pregatesc asaltul Armaghedonului.
Lideri si organizare. Secta Martorii lui Lucifer este relativ noua (1970-1975?) cu ramificatii in lumea francofona. Printre “alesii” lui Lucifer si initiatorii sectei-messa rosie cu jertfe negre- desfasurate in special in Cimitirul parizian Pere Lachaise, dupa  un ritual bizar , in prezenta presei si a televiziunii , se incearca initierea “luciferica” si prozeletismul satanic European.
 Ceremonial macabru: Adeptii noii secte, acoperiti la fatza si cu glugi negre pe cap, sar in mod ordonat gardul, se strang la ruinele unor vechi capele mortuare. Aici taie gatul unui pui de gaina- de preferinta penaj negru- si lasa sa curga sangele acestuia intr-un vas plin cu oseminte omenesti, sustrase dintr-un cavou parasit, si tarana luata de pe un alt mormant proaspat.
Adeptii-fanatici ai lumii necurate se reunesc noaptea, la lumina tortelor, in jurul unor morminte ale unor fosti practicanti ai ocultismului, printre care celebrul Allan Kardec , fondatorul si organizatorul  spiritismului si initiatorul filozofiei neantului in Europa de vest.
Din aceasta secta au purces disidente  cu nume tot mai stranii : noii luciferi,  ,, fratii luciferi”,   ,,verii”, ,,nepotii”, pruncii… ce au costumatii speciale.
Cand oamenii se gandesc la satanism , se gandesc la ceva groaznic , la ceva de negandit . Fie se gandesc la sacrificii umane , fie la diferite abuzuri , Satan, satanism , devin concepte ce trebuie respinse. In realitate , conceptul de satan inseamna cel care se impotriveste , cel care aduce obiectii. Daca ne-am gandi mai serios, ne-am da seama ca fiecare dintre noi se impotriveste la un moment dat, deci a gandi intr-un mod satanic, nu este dramatic, ci este natural. Tocmai aceasta naturalete urmareste LaVey sa o scoata in evidenta in Biblia Satanista. Prima carte vorbeste despre om, este interesant cum tocmai aceasta carte a fost numita The Book of Satan si vom vedea si de ce. Cartea poate fi impartita in cinci diviziuni, exprimate in cinci idei diferite, dar care se leaga in mod natural intre ele. De la bun inceput autorul face o precizare in ceea ce priveste natura umana(1). Aceasta nu este nicicum caracterizata prin renuntare, ascetism sau spirit de turma ,ci este caracterizata prin vointa , dorinta de cucerire ,nevoia de autoimplinire .
Cum se realizeaza acest lucru? Conform acestuia scepticismul, gandirea analitica,obiectivitatea pot impiedica omul de-a urma orbeste percepte care nu il caracterizeaza . Un astfel de exemplu ar fi gandirea critica asupra iconografiei existente in majoritatea religiilor monoteiste.Pentru ca am ajuns la monoteism , inseamna ca am ajuns la...religie(2) . Religia din cele mai vechi timpuri a insemnat existenta unui zeu sau a unor zei si a credinciosilor , legatura dintre om si zeu fiind stabilita prin ritual . In monoteism , ritualul este asociat adesea cu sacrificiul si credinta oarba . Toate acestea nu fac decat sa ucida vitalitatea , energia umana , cu alte cuvinte perverteste natura reala a omului . In acest caz singura sansa a individului de-a scapa de alienarea religioasa este data de gandirea analitica , lipsita de menajamente , care ii poate da acestuia raspunsul la intrebarea : cine a creat omul? Religia propune un anumit grad de absolutivism , totul este permanent , etern , asa sa fie oare ? Realitatea vietii ne dovedeste ca nu , lucrurile sunt in ele insele trecatoare , ramanand "eterne" doar in mintea noastra , in functie de gradul de apreciere pe care il avem fata de un lucru sau altul. Insa cati oameni realizeaza acest lucru , ca ei sunt proprii lor demiurgi? Tot realitate ne dovedeste ca nu multi .Astfel ca impresia ca exista lucruri eterne , care nu pot fi schimbate , care in timp devin tabu , ajunge sa creeze o adevarata sursa pentru prejudecati , intrerupand , dramatic, de multe ori evolutia fireasca a omului . Prejudecata(3) se asociaza cu lipsa unei gandiri libere si constructive . Firesc este ca omul sa realizeze responsabilitatea pe care o are in ceea ce priveste faptele sale , recunoscandu-si contributia pe care o are in conturarea lumii , dezvoltandu-si in cele din urma vigilenta atat de necesara evolutiei. Daca vorbim despre prejudecati , atunci vorbim despre valori supreme(4), cum ar fi binele suprem.
Exista un astfel de bine? Poate ca in antichitate , in plan filosofic ,s-ar fi pus o astfel de problema , dar in perioada actuala o astfel de utopie nu mai este valabila . Cine ar putea sa faca bine celui care a calcat peste el , mai mult , cine ar putea iubi o astfel de persoana? Daca ar fi sa judecam la rece , atunci s-ar ajunge la concluzi ca nu multi , probabil ca nimeni , daca oamenii ar fi lipsiti de prejudecati religioase . Daca acest lucru este natural si nimeni in realitate nu intoarce obrazul cand este lovit , umilit , atunci trebuie sa reevaluam conceptele de bine , iubire , mila .Eliberati fiind de prejudecatile religioase ,ramanem la concluzia psihologica , iubirea este un raspuns instictual la actiunile celorlalti fata de noi . Daca nu exista un bine suprem , o iubire atotputernica , daca s-a stabilit ca toate aceste sunt utopii , atunci cu siguranta nu exista nici eternitatea , ci doar viata de aici si acum (5). Tot ce tine de om este omenesc si , oricat ar fi de neplacut , este trecator . Ultima intrebare , care de altfel da si concluzia primei carti a Bibliei Sataniste , este: daca nimic nu este permanent , nimic nu este bun in sine , iar daca este bun , atunci el depinde de individul care face evaluarea situatiei , ce este atunci real? Putem concluziona la capatul acestei carti , ca adevarata eternitate a omului este propria lui vointa , fiind unicul zeu in care acesta trebuie sa creada! La final , talcul acestei carti este ca , Satan reprezinta natura umana. ."
The Nine Satanic Statements


Extrase din Biblia Satanica scrisa de Anton Szandor LaVey - 1969
1. Satana reprezinta indulgenta, in loc de abstinenta!
2. Satana reprezinta existenta vitala, in loc de promisiuni spirituale irealiste!
3. Satana reprezinta inteligenta pura, in loc de ipocrizia in care oamenii se complac!
4. Satana reprezinta bunatate pentru cei ce merita, in loc de dragoste irosita pe ingrati!
5. Satana reprezinta razbunare in loc de intoarcerea celuilalt obraz!
6. Satana reprezinta responsabilitate pentru responsabili in loc de ingrijorare pt vampiri psihici!
7. Satana reprezinta omul ca un animal printre animale; uneori mai bun, alteori mai rau decat cele ce merg pe patru picioare, si care datorita, a devenit cel mai vicios dintre ele.
8. Satana reprezinta toate asa-zisele pacate, pentru ca ele duc la multumirea fizica mentala sau emotionala!
9. Satana reprezinta cel mai bun prieten al Bisericii, pentru ca a tinut-o in afaceri in tot acest timp!
Ritualuri

Ce obiecte trebuie sa am ca sa fac un ritual?
Nu iti trebuie nimic special, nu trebuie sa cumperi tot felul de lucruri. Poate nu ai bani sau spatiu unde sa le depozitezi, cum ar fi sabii, vesmant negru, altare, etc..
Iata un ritual puternic care poti sa-l faci chiar in seara aceasta, tot ce-ti tebuie e doar o camera sau un loc linistit unde sa fi singur, o pentagrama sau o persoana care sa stea in fata ta, si o lumanare. Aprinde o lumanare si aseaz-o in fata ta. Stai drept, respira adanc si relaxeaza-te. Elibereaza-ti mintea si nu te gandi la nimic. Cand te uiti la lumanare, spune in mintea ta sau cu voce tare: “Sunt pregatit, o, stapan
intunecat. Simt puterea ta in mine si vreau sa te cinstesc cu viata mea. Sunt unul de-al tau. Hail Satan!” Deschide-ti mintea. O sa treaca ceva timp.
Cocentreaza-te asupra imagini lui Satana si asupra cuvantului “putere” si asculta ce vine din tine. O sa primesti raspunsuri ceea ce nimeni altcineva nu o sa poata sa ti le dea. Acesta este un exemplu de a lasa pe Satana sa intre in viata ta. El o sa-ti spuna ce trebuie sa faci ca sa fi fericit, puternic si hotarat. El o sa-ti dea puterea, curajul si hotararea ca sa faci ceea ce iti doresti.
Iata aici si o invocatie pentru Satana:

AVE SATANA!
Hail, Satan,
Lord of Darkness,
King of Hell,
Ruler of the Earth,
God of this World!
God Who invites us to become as gods!
Muse of our civilization,
Dread Enemy of its tyrant god!
Satan, mighty Liberator,
Bearer of true Light!
God of our flesh,
God of our minds,
God of our innermost Will!
O mighty Lord Satan,
Teach us to become strong and wise!
Teach us to vanquish the enemies
of our freedom and well-being!
REGE SATANA!
Cele Noua Pacate Satanice


The Nine Satanic Sins


1. Prostia - Se afla in topul listei pacatelor. Pacat ca prostia nu-i dureroasa. Ignoranta e un lucru, dar societatea noastra e din ce in ce mai plina de prosti. Posturile de televiziune promoveaza o prostie evoulata... Satanistii trebuie sa invete sa vada dincolo de aceste trucuri si nu ne permitem sa fim prosti.

2. Pretentiozitatea - Poate sa fie destul de inervanta si este cam pe picior egal cu prostia... Pretentiozitatea macar e un lucru care tine banii in circulatie pe piata...

3. Solipsismul - Poate fi foarte periculos pentru satanisti. Planuindu-ti reactiile, raspunsurile si sensibilitatea care te transforma intr-un om care pare sa fie lipsit sau atent intr-o conversatie. Nu te astepta la celelalte persoane sa te respecte asa cum o faci tu. Satanistii trebuie sa aplice regula: "Fa-le celoralti ce iti fac si ei tie". Acest lucru functioneaza pentru cei mai multi dintre noi, dar trebuie sa fii vigilent, altfel vei cadea intr-o iluzie ca toti ceilalti sunt ca tine. Ar fi ideal o natiune de filozofi, dar din pacate (sau poate din fericire) suntem foarte departe de asta...

4. Auto-amagire - Se afla si in cele 9 Declaratii Satanice, dar trebuie mentionata si aici. Inca un pacat cardinal.

5. Prea multa conformitate - Asta e clar un punct de vedere satanic. Nu-i nimic cu faptul de a fi de acord cu toate dorintele unei persoane daca iti aduce si tie un beneficiu. Dar numai prostii urmeaza calea cea mai batatorita si urmeaza "cireada". Ideea e sa gasesti un om destept, decat sa fi robul atatora...

6. Lipsa de perspectiva - Inca o data, si asta poate duce la multa durere pentru un satanist. Trebuie sa nu uiti niciodata ce si cine esti si ce amenintare poti sa fi prin existenta ta. Noi cream istoria chiar acum, in fiecare zi. Nu fi dominat de turmele de oameni - aduti aminte ca tu lucrezi la un alt nivel de restul lumii.

7. Uitarea trecutului - Aceasta e una din cheile care spala mintile oamenilor, transformandu-i in ceva care sa acepte un lucru nou si diferit, cand in realitate e ceva care cu greu e acceptat, dar este prezentat intr-un alt ambalaj... Ne asteptam sa laudam geniul creatorului si sa uitam originalul.

8. Mandria - regula Satanismului e: daca merge pentru tine, e ok. Cand nu ti se mai potriveste si cand singura cale de a scapa dintr-o situatie e sa zici: imi pare rau, am facut o greseala, atunci fa-o!

9. Lipsa de frumusete - Este rolul psihic care pune factorii in balant. Este clar ca un ochi frumos poate obtine mai multe... Este o arma esentiala in Satanism.
Satanism si Crestinism
Avand in vedere ca marea majoritate a oamenilor percep Satanismul drept ceva hidos, care se refera doar la moarte si sacrificii, cred ca cel mai bun exemplu pentru a-i face sa inteleaga ca nu este asa ar fi efectuarea unei analize schematice bazata pe asemanari si deosebiri intre aceste doua religii.
Pentru inceput voi incepe cu asemanarile care sa fiu sincer sunt foarte putine si anume:
- Ambele religii slavesc o anumita divinitate, respectiv Satanismul pe Satana si Crestinismul pe Dumnezeu;
- Ambele religii afirma ca daca ai credinta in zeitatea respectiva vei fii fericit si vei gasi implinirea;
- Ambele religii ponegresc divinitatea slavita de religia opusa;
- Ambele religii au presupus sacrificari, da ai citit bine. In acest sens un exemplu graitor ar fi faptul ca Dumnezeu le cerea oamenilor sa sacrifice animale in cinstea lui (daca nu ma crezi citeste Biblia, in special Vechiul Testament).
- Ambele religii sunt la randul lor combatute de alte religii, cum ar fi in cazul Crestinismului de Islamism, etc., iar in ceea ce priveste Satanismul aceasta religie este stigmatizata de toate;
Acum este randul deosebirilor despre care pot sa spun ca sunt intr-un numar enorm:
- Adeptii Crestinismului au ajuns sa spuna ca sunt Crestini doar cu gura nu si cu sufletul (n.a. Satanism Tradtional - pentru Satanismul Modern sufletul e un termen crestin fara valoare), un exemplu in acest sens fiind faptul ca marea majoritatea Crestinilor nici nu mai calca prin biserici;
- Crestinismul este o religie la care nu aderi de buna voie, ci silit, graitor fiind faptul ca dupa nastere copilul este botezat si preia aceasta religie, pe cand la Satanism aderi de buna voie si nesilit;
- Crestinismul a ajuns in vremurile noastre o uriasa corporatie, principala sa menire fiind aceea de a produce bani, un exemplu clar fiind banii care sunt ceruti de preoti si Biserica pentru numeroasele slujbe, faptul ca dupa anul nou iti vine preotul in casa si iti da cu agheazma, normal fiind sa-i dai bani, pe cand in cazul Satanismului eu nu am auzit inca de vreo obligatie sa dai bani;
- Crestinismul este si o masina mediatica si care se auto propaga un exemplu in acest sens fiind faptul ca toti in scoala am facut religie ca materie obligatorie
- Insisi preotii despre care se spune ca sunt slujitorii lui Dumnezeu pe pamant injura si comit adulter, furturi si cate si mai cate injosindu-si astfel credinta, pe cand de un Satanist care sa isi injoseasca credinta facand fapte contrare acestei religii eu personal nu prea am auzit;
- Daca te duci in Biserica sa asculti o slujba observi imediat ca sunt mult mai multi oameni batrani prezenti decat tineri, pe cand printre adeptii Satanismului se gasesc un numar covarsitor de tineri si dupa cum stim tinerii reprezinta viitorul;
- In mare parte sarbatorile Crestine au ajuns in ochii lumii mai mult zile in care se fac si se dau cadouri decat zile in care trebuie preaslavit Dumnezeu, eu personal cand ma gandesc la Craciun imi vin in minte doar cadourile, dar cand ma gandesc la Sabat (n.a. sarbatoare pagana) nu imi vine in minte decat Satana;
- Se spune ca, Crestinismul propovaduieste pacea, atunci cruciadele sau asa numitele "razboaie sfinte" tot pacea au propovaduit-o? Pe cand despre un razboi Satanist inca nu am auzit si slabe sanse sa aud;
- Despre miracolele infaptuite prin puterea lui Dumnezeu se face o propaganda imensa desi eu personal nu am vazut inca nici unul, dar despre blestemele si miracolele Satanei nu se face absolut nici o propaganda, ci se spune ca ar fi semne rele;
- Pana acum nu am vazut nici un om despre care se spune ca ar fi posedat de Dumnezeu, dar despre persoane posedate de Diavol am auzit, si chestia asta ma face sa ma gandesc daca Dumnezeu exista;
- Crestinismul respinge stiinta, un exemplu fiind faptul ca se spune ca Dumenzeu a creat pamantul si oamenii dar nu exista nici o dovada in acest sens, pe cand Satanismul incurajeaza stiinta, graitor fiind faptul ca in Cartea lui Lucifer scrie ca vor fi fericiti cei ce au gasit intelepciunea si cunoasterea;
- Se spune ca adeptii Satanismului sunt toti rock-eri jegosi si betivi, dar daca te uiti in jurul tau vezi ca, barurile si in special carciumile sunt pline de persoane in stare avansata de ebrietate dar care se dau buni crestini;
- Una din marile prostii ale Crestinismului este scrisa chiar in Biblia Crestina, fiind rostita de insusi Iisus si anume: "daca cineva iti da o palma, intoarce si celalalt obraz". Cel putin asta reprezinta o injosire si parca din ceea ce am retinut eu citind Biblia in ochii lui Dumnezeu toti sunt egali si atunci de ce chestia asta cu intorsul celuilalt obraz? Pe cand daca analizam un pic doctrina Satanista se remarca usor faptul ca se spune ca "daca esti atacat distruge-ti inamicul".
Deosebiri sunt o multime, eu le-am spus doar pe cele de suprafata, in cele interioare nu am intrat, asa ca astetpt cu nerabdare de la voi altele...
In incheiere, vreau sa va sfatuiesc sa alegeti voi in ce vreti sa credeti: In  Dumnezeu, in Satan sau sa fiti atei.
PLANETA: PAMANT
Enoch a fost un profet al Vechiului Testament care si-a scris experientele vizionare dand nastere astfel "Cartii lui Enoch" care se banuieste a fi o scriere mai veche decat "Geneza".

Enoch la Qumram

Cartea lui Enoch cuprinde 5 carti separate care au fost toate alaturate pentru a forma un singur document: Cartea Observatorilor (1-36), Similitudinile (Parabolele) lui Enoch (37-71), Cartea Astronomica (72-82), Cartea Visurilor (83-90) si Epistola lui Enoch (91-107) care include Apocalipsa Saptamanilor (93: 1-10; 91: 11-17). Fragmente aramaice din toate sectiunile Cartii lui Enoch, cu exceptia Similitudinilor si discursului final (108), au fost gasite la Qumram. Au fost gasite patru copii ale Cartii Astronomice (4Q208-211). Sapte manuscrise contin fragmente din alte sectiuni ale Cartii lui Enoch. 4QEna si 4QEnb (4Q201, 202) contin fragmente numai din Cartea Observatorilor. 4QEnd si 4QEne (4Q205, 206) combina fragmente din Cartea Observatorilor, Cartea Visurilor si sfarsitul Epistolei si Cartea lui Noah (104-107), 4QEnf (4Q207) contine fragmente din Cartea Visurilor, si 4QEng (4Q212) contine fragmente din Epistola. J. T. Milik a mentionat ca Cartea Gigantilor preia locul Similitudinilor in literatura Qumram. Doua copii fragmentare ale Cartii Gigantilor au fost gasite in pestera 1 (1Q23-24), una in pestera 2 (2Q26) si patru in pestera 4 (4Q203, 530-33). Milik a argumentat ca aceste patru carti Enohice care creau un singur Enoch pentru comunitatea Qumram, constituia un pentateuc Enohic care era complementar cu pentateucul lui Moise. Totusi, J.J. Collins argumenteaza ca nu exista nici o evidenta textuala ca grupul de texte Enoch a fost creat ca un pentateuc sau corelat cu TORAH-ul lui Moise. El foloseste Cartea Astronomica drept evidenta deoarece aceasta carte a fost copiata pe un papirus separat si se pare ca a circulat independent de celelalte texte Enohice. Collins sugereaza ca ordinea cartilor in colectie reflecta derularea presupusei cariere a lui Enoch.
Textele
Corpul de texte Enoch cel mai timpuri gasit la Qumram este cartea Astronomica, care dateaza din secolul III BC si contine intuitii si relevatii pe care Enoch le transmite fiului sau de la ingerul Uriel. Majoritatea cartii contine informatii despre sistemele calendaristice solar si lunar si pozitia astronomica a corpurilor ceresti. Cartea il prezinta pe Uriel, al carui nume inseamna “lumina lui Dumnezeu” sau “flacara lui Dumnezeu” ca propovaduitorul adevaratului calendar. El este de asemenea conducatorul ingerilor care controleaza corpurile ceresti in relatie cu calendarul. 1 En 82: 1 mentioneaza ca toate stelele au un inger care le ghideaza si apoi continua cu descrierile rolului fiecarui inger referitor la stele si anotimpuri. In final, Uriel ii permite lui Enoch sa citeasca “cartea tabletelor divine”, care contine “toate faptele umanitatii si toti copii de pe pamant a tuturor generatiilor din lume” (1 En 81: 1-3). Acest vers indica faptul ca cursul existentei umanitatii a fost pre-determinat si inregistrat, astfel aratand o atitudine puternica de determinare. Capitolul este distinctiv fata de restul cartii datorita lipsei interesului fata de cosmologie si modului in care este prezentat ca o apocalipsa timpurie. Mai multi invatati au presupus ca acest capitol a fost scris mai tarziu si a fost incorporat cartii dupa ce a fost compusa Cartea Visurilor. Martinez subliniaza ca copii a acestor capitole nu au fost gasite la Qumram, admitand ca aceasta poate avea o explicatie prin accidentele de transmitere si prin conditiile proaste in care sunt cunoscute acum fragmentele, dar tot Martinez sugereaza ca aceasta sustine posibilitatea ca lucrarea initiala nu continea acest capitol si ca acesta a fost introdus mai tarziu.
Cartea Observatorilor este a doua carte ca vechime si grupul Enoch si este cea mai veche apocalipsa cunoscuta daca consideram capitolul 81 din cartea Astronomica ca fiind o insertie mai tarzie. Cele mai vechi texte de la Qumram dateaza de la inceputul si jumatatea secolului II BC. Textul pare a fi o culegere de povestiri si traditii scrise de diferite persoane. 4QEna si 4QEnb se pare ca contine numai aceasta scriere care dovedeste ca textul se poate sa fi circulat independent de celelalte sectiuni ale Cartii lui Enoch. Capitolele 1-5 au rolul de introducere la restul cartii, incepand cu diferenta dintre “cel ales si cel drept” si intre “cel slab si cel necuviincios”, si continua cu paradigma escatologica care se ocupa de judecata finala a celor drepti si a celor slabi. Enoch are rolul unui profet care prezice venirea si judecata lui Dumnezeu. Mentiunea este facuta pentru Observatori, care se spune ca “tremura” la relevatiile lui Dumnezeu (1 En 1:5). Capitolele 2-5 prezinta judecata in moduri diferite, ca in literatura inteleapta. Referinta este facuta atat la cei care au ales sa urmeze legea cat si la cei care de buna voie au ales calea pacatului si a raului, si ca rezultat, Enoch a aruncat un blestem asupra celor slabi, si a prezis o stare de bine pentru “cei alesi” daca vor avea in continuare o viata fara de pacat.
Cea de-a doua sectiune majora este compusa din capitolele 6-16 si prezinta povestea coborarii si pacatului ingerilor (6-11) si intermedierea lui Enoch a petitiei Observatorilor catre Dumnezeu (12-16). Exista doua povesti de baza despre coborarea ingerilor: prima este focalizata in jurul lu Shemihazah in timp ce a doua il are in centru pe Asa’el (numele Asa’el in loc de Azaz’el provine de la fragmentele aramaice timpurii gasite la Qumram – 4QEnochb).
Povestea lui Shemihazah include mai multe elemente majore. Observatorii privesc din ceruri si isi doresc sa poata rade ca oamenii (6: 1-8). Ei fac un juramant sa isi indeplineasca dorintele si coboara, se insoara, si defileaza cu femeile (7:1). In timp ce sunt pe pamant, ei le invata pe femei despre farmece, vraji, taierea radacinilor si despre plante (7:1), si depre diverse arte incluzand astrologia (8:3). Femeile au dat nastere la gigantic care au consumat rezervele de mancare ale oamenilor, si au trecut la canibalism (7: 2-5). Supravietuitorii umani suprimati au facut o petitie catre ceruri pentru a ii ajuta impotriva gigantilor, si plansul lor este auzit de ingerii care nu au coborat (8:4; cf 7:6). Acesti ingeri au prezentat situatia lui Dumnezeu (9: 1-5; 7-11) care, in consecinta, a ordonat ca gigantii sa fie eliminati (10: 9-10) si Observatorii sa fie inchisi sub dealuri pana in ziua judecatii (10: 11-12) cand vor fi inchisi in abisul de foc (10:13). Povestea in care apara Asa’el difera in mai multe moduri. Asa’el educa omenirea in legatura cu secretele divine care conduc omenirea in pacat. Aceste invataturi includ construirea de arme de lupta si prepararea de cosmetice, care le permit femeilor sa ii seduca pe ingeri (8: 1-2). Ingerii il acuza pe Asa’el in fata Domnului de crima dezvaluirii secretelor divine pe care omenirea nu trebuia sa le afle (9:6). Raphael a fost insarcinat sa il pedepseasca pe Asa’el prin a il lega de maini si de picioare si aruncandu-l in intuneric printre pietrele ascutite si dure, unde acesta ramane pana in ziua judecatii cand este auncat in foc (10: 4-5). Povestea spune ca mai departe “intreaga lume a fost corupta de invataturile lui Asa’el si de actiunile sale; si a aruncat asupra sa tot pacatul” (10:8). Din cauza invataturilor lui Asa’el Dumnezeu a trimis Potopul pentru a distruge raul din lume (10:13) incluzand chiar si sufletele gigantilor (10:15), astfel incat tot raul sa fie sters de pe fata pamantului.
Motivul ajungerii pacatului in lume este diferit in fiecare din aceste povestiri.  In povestea lui Shemihazah, pacatul intra in lume prin casatoria dintre ingeri si oameni si prin procrearea gigantilor, in timp ce in povestea lui Asa’el, pacatul ajunge pe pamant prin dezvaluirea secretelor divine. Povestea lui Asa’el implica faptul ca inainte de transgresiunea angelica lumea era fara de pacat.
Aceste doua povesti pot fi comparate cu povestea Genezei despre fiii lui Dumnezeu si fiicele oamenilor (Gen 6: 1-4), dar amandoua au elaborat de la textul de baza. De exemplu, in timp ce Geneza prezinta combinarea ingerilor cu femeile si copii care au aparut din unirea lor intr-un mod neutru, ambele povestiri 1 Enoch prezinta inter-actiunea dintre ingeri si oameni ca radacina a raului si a violentei. Pasaje ulterioare din Geneza 6 explica ca inima umana este inclinata catre rau, si ca Dumnezeu a trimis Potopul ca sa distruga raul din lume fara a face legatura dintre pacatele umanitatii si transgresiunea Observatorilor, in timp ce pasajele lui Enoch explica ca raul a aparut in lume prin intermediul ingerilor.
Este semnificativ ca ambelor traditii distincte din Enoch le este permis sa aiba un grad de tensiune intre ele, si aceste eleborari ale Genezei 6 au fost interpretate ca alegorii ale evenimentelor istorice. De exemplu, George Nickelsburg argumenteaza ca materialul Shemihazah este o imagine a razboaielor lui Diadochi, printul elen  care l-a urmat pe Alexandru cel Mare si care se credea divin. O varianta alternativa a lui D.W. Suter pune accent pe pacatul sexual al lui materialului Shemihazah in realtie cu preotii evrei. Povestirea lui Asa’el poate fi de asemenea interpretat ca o reflectie a impactului elen asupra Israelului.
Dupa povestirile caderii Observatorilor (cap. 6-11), Enoch este reintrodus in capitolul 12. aici, el are rolul de intermediar intre Dumnezeu si ingerii cazuti, si efectueaza partial sarcina lui Raphael (pedepsirea lui Asa’el din 10: 4-6) si Michael (pedepsirea lui Shemihazah si a colegilor sai din 10: 11-13). Enoch mediaza pentru Observatori si ii atentioneaza (13: 4,6-10; 14: 1,3-7; 15:2; 16: 2-4) – un element care demonstreaza inversarea rolului dintre Observatori si Enoch. Era rolul ingerilor sa medieze pentru umanitate (15:2), dar in schimb ei au condus omenirea in corupere (15:2-16:4). In schimb, Enoch, care ar fi trebuit sa primeasca beneficiile asistentei angelice, a actionat ca mediator pentru Observatori.
Enoch explica de asemenea de ce au fost pedepsiti Observatorii. El mentioneaza ca ingerii au fost contaminati prin contactul lor cu oamenii deoarece ei erau spirite pure (15: 6-7) care nu aveau nevoie de procreare din moment ce nu mureau. Progeniturile acestei uniuni, uriasii, au fost, totusi,  ucisi, spiritele lor ramanand pe pamant pentru a ataca omenirea si pentru a produce rau (15:11). In acest mod, Dumnezeu a putut sa elimine majoritatea raului produs de ingeri, dar nu in totalitate, din moment ce raul mai poate inca fi intalnit in lume
SECRETELE VATICANULUI
vatican
EVANGHELIILE AU FOST MODIFICATE
A aparut un numar considerabil de evanghelii în primele secole ale erei noastre. Biserica nu considera drept canonice (conform cu regulile Bisericii) decât Cartile lui Matei, Luca, Marcu si loan. Cea mai veche este cea a lui Matei, care s-a inspirat direct din evanghelia Evreilor.
Un lucru trebuie subliniat : apocrifele si vreo cincizeci de evanghelii care au existat înainte de a fi distruse de conjuratii, sau care exista înca, sunt unanime în a re-eunoaste ca Isus a trait pe timpul lui Pilat din Pont si a lui Tiberiu.( Nu se cunoaste nici o relatare istorica putând sa acrediteze autenticitatea existentei lui Isus. Ea ar fi dovedita, se spune, prin Actele lui pilat, o suita de rapoarte adresate Imparatului Tiberiu de Pontiu Pilat, guvernatorul ludeei. In aceste Acte ar figura o relatare despre viata si moartea lui Isus, crimele ce i se imputau de catre ludei, crucificarea sa si chiar învierea. Aceste Acte, daca au existat, au fost reinventate de catre Crestini, si oricum, nu a ramas nici cea mai mica urma. Numeroase false rapoarte ale lui Pilat au fost scrise în acelasi scop fraudulos, dar Biserica n-a pastrat nici unul.)

NICI UN FEL DE DOCUMENTE AUTENTICE
Nu prea se cade de acord în privinta textului, a relatarii faptelor si chiar fata de persoana lui Isus.
Unele evanghelii dau lui Crist o figura, o doctrina sl o stare de spirit diametral opuse relatarilor lui Matei, Luca, Marcu si loan.
Relatarile lui Matei si Luca sunt ele însele adesea în dezacord formal cu cele ale lui Marcu si loan si uneori in contradictie flagranta cu propriile lor expozeuri.
Aceste reticente, aceste nebulozitati arata ca timp de secole citirea celor patru evanghelii canonice a fost interzisa credincaosilor si rezervata numai oamenilor Bisericii
Documentele autentice au existat; mai sunt, poate, inca în Biblioteca Vaticanului.
Despre acest subiect, Dr. M. Spencer Lewis, împaratul R-i-C, a scris în „Viata mistica a lui Isus" :
„Noi  (Noi: actualii initiati ai Marii Fraternitati Albe care s-a continuat de Ia faraonul Amenhotep IV si din care faceau parte Esenienii si isus...) stim ca Parintii Bisericii primitive au avut acces la documente secrete, pentru ca, în conciliile Bisericii crestine primitive sî în dîscutiile care s-au desfasurat între cele mai înalte autoritati ale Bisericii primitive, au facut aluzie la unele parti din manuscrise si documente oficiale tratând despre crucificare sî alte evenimente din viata lui Isus care sunt acum ascunse sau eare au fost distruse.
Una din principalele griji ale Parintilor Bisericii da îa sec, VII la XII a fost de a-si procura toate manusicrisele si lucrarile ce se aflau în pretioasele colectii în tari din Orient, care puteau contine informatii diferite de cele retinute de ei".
loan, apostolul, care devine episcop în Efes, ar fi autorul celei de a patra carti, dar este recunoscut si admis ca aceasta pseudo-evanghelie a fost compusa tardiv de teologi abili.
Sigur nu este facuta de loan, despre care, de altfel, nu avem nici o dovada ca a existat.

0 SUTA DE EVANGHELII
Dintre cincizeci pana la o suta de evanghelii care au aparut în sec. II si III al erei noastre, comunitatile crestine, pentru a pune capat disputei, adoptara relatarile lui Matei, Luca, Marcu si loan si le-au considerat ca egal de sfinte si veridîce, în ciuda lacunelor sî a contradictiilor lor..
Evangheliile, fiind carti „inspirate" de Sfântul Duh', nu trebuie — în principiu — sa fîe criticate sau discutate.
In zilele noastre, aceasta consideratie s-a redus mult si teologii admit de buna voie ca evangheliile trebuie sa fie interpretate si chiar corectate „în sensul bun".
„Nu se pot admite decât patru evanghelii, scrie Sfântul Jerome : toate neroziile apocrifelor (altor evanghelii) sunt bune de povestit ereticilor morti si nu credinciosilor in viata"
„Ba deloc, replica adversarii lui Jerome : în evangheliile voastre canonice se afla nerozii, contradictii, fapte în opozitie, ireductibile...*'
Pentru a acorda relatarile, Biserica a modificat în mai rnulte rânduri, daca nu a machiat, Scripturile.
Tasian, discipolul lui Justin, a încercat chiar sa aranjeze totul scriind „Evanghelia dupa cele patru (un fel de coordonare a povestirilor lui Matel, Luca, Marcu si loan, Matei spune ca Isus este fiul lui losif, descendent euccesiv din lacob, Mathan, Eleazar, Eliud, Achim, Sadoc, Azor etc.» pâna la Salomon, David sl Abraham. (Cap. 1-1, 2, 8, pâna la 16)
Luca spune ca Isus este fiul lui Josef, dar descinzând din Heli, Mathan, Levi, Melchi, Janna, Josef, Mathatias etc., pâna la Abraham, Sem, Noe, Enoch si Adam. (Cap. III 23-24 pâna la 38)
Este curios de notat ca în ciuda divergentelor fundamentale, evangheliile lui Matei, Luca, Marcu si loan sunt zise sinoptice, adica asemanatoare!

SFÂNTUL AUGUSTIN DA GARANTIA
Se citeste în Fericitul Augustin : „Nu este permis de a zice nici chiar de a gândi ca vreuna din evanghelii a putut minti".
De altfel, zice bunui sfânt, când este vorba de teze total contradictorii — cele ale genealogiei lui Isus, de exemplu — trebuie sa crezi ca ele se împaca. chiar dacâ nu stim cum!
Ioan, caruia trebuie sa-i fie suspectata relatarea, este in contradictie formala cu Matei, Luca si Marcu, privind cronologia saptamânii Patimilor. Nici unul nu fixeaza Pastele la aceeasi data.
Isus, dupa loan, ar fi fost crucificat nu vineri, ci sâmbata, în ajunul Pastilor.
Divergentele sunt si mai mari în ceea ce priveste învierea sau, mai exact, aparitia lui Isus.
- Cele doua Marii (Maria Mama si Maria-Magdalena) erau prezente, asigura Matei.
- Eroare. spun Luca si Ioan : numai Maria-Magdalena era acolo !
Nu exista deci nici o marturie veridica asupra autenticitatii evangheliilor.
De altfel, Biserica, cu prudenta, le „atribuie" si le prezinta ca scrise dupa Matei, Luca, etc.
In secolul II si III, dupa I. C. eruditii si doctorii Bisericii, precum Irineu, Clement din Alexandria sl arzatorul Tertullian, gândesc ca evangheliile au fost scrise de catre apostoli sl ca ele erau atât dovezi directe cât si inspiratie divina.

INDOIELNICA EVANGHELIE A LUI IOAN
Polycarp, care ar fl fost numit episcop de Smyrna de Ioan Evanghelistul, pe la anul 80, a fost dlntre toti sflntil, cle mal demn si mai stimat.
Contrar apostolilor care l-au renegat pe Isus, el prefera supliciul decât rusinea renegarii si a murit ars de viu pe un rug, .fara sa se plânga, fara sa sufere ca Isus, intr-atât era blindal de credinta.
Ca si bonzii care se sinucid prin foc!
Polycarp este autorul unei scrisori catre Filipieni, cu privire la scrierile (contestate) ale lui Ignatiu Theodorus (primul sfânt Ignatiu) despre care s-a zis, fals, ca i-a fosf poruncita de apostolul Petru)
Ori, Polycarp vorbeste de bine despre primele trei evanghelii, dar nu sl despre cea a lui loan!
Caci evanghelia lui loan nu exista la începutul secolului II !
El este citat pentru prima data de Teofil din Antiohia, pe la anul 180 !
Pe scurt, se Intâmpla ca, dupa mai multe secole, evanghelia cea mai apreciata, cea mal „Initiatica", spun beotlenii" scrisa de „vulturul loan care dormea în bratele lui Isus sl la stârsit la Ghetsemani, intre Petru si lacob". se afle ca este un fals notoriu alchimizat In secolul
II sau III, pentru a suplini lipsa de tinuta teologica a primelor trei scrise !
Este o evanghelie ,,nu de fapte", se spune, ci „de idei".

CIUDATUL DOMN CIRINT
Pentru a te descurca în aceasta încâlceala, trebuie si ai o oarecare idee despre climatul care domnea, acum 2000 de ani, în Egipt si în Asia Mica, adica în punga orientala a bazinului mediteranean.
Gnosticismul — ca de altfel si în zilele noastre spiritistii, teosofii si cei ce cred în revelatii divine — era la baza tuturor religiilor si tuturor sectelor.
Cirint era seful unei secte iesite din crestinism, dar el nu recunostea originea divina a lui Crist.
Noi împrumutam din Marele Dictionar al sec. XIX, aceste note, care ne clarifîca asupra starii de spirit a oamenilor din primul secol:
„Cirint admitea existenta a doua principii opuse si nu binele si raul, ci un principiu esential activ, existând prin el însusi : Dumnezeu ; si un principiu pasiv, neexistând prin el însusi si imperfect : Materia.
Autorul lumii nu era Dumnezeu, care nu putea intra în legatura cu Materia : creatorul apartinea uneia din ultimele clase a sub-spiritelor inferioare, numite si de Theodor forte si îngeri, dar purta în el ceva din Fiinta divina...
El era ca un eon (Eon : dîn grecul aion = timp. Este spiritul, emanat de Inteligenta lui, Dumnezeu, mesagerul lui Dumnezeu pe lânga oameni) creatorul legislatiei mozaice...
Isus nu era fiul lui Dumnezeu ; un eon numit Christ s-a unit cu eî, în timpul botezului dîn apele lordanului si l-a parasit în ziua crucificarii.
Ciririt, evreu prin nastere, credea în legea mozaica, obligatorie si în viitoarea dominatie a poporului iudeu asupra lumii... Cirintenii se foloseau de Evanghelia Evreilor."
Un discipol de-al lui sfântul Paul, cu numele de Caius, publica o apocalipsa sub numele unui apostol, dând-o ca înspirata de eoni.
Despre acest subiect, unii exegeti cred ca Apocalipsul zis al sfântului loan, ar fi fost scris de Cirint.

PAPII SI CHARLEMAGNE CORECTEAZA EVANGHELIA
Asa cum ne spune amicul nostru scriitorul Kronos, în „Eseu de meditatii imateriale", Biserica a socotit, sub papii Grigore a VII-lea si Inocent al III-lea, ca e bine sa editeze pentru folosul preotilor, un rezumat foarte blând al Evangheliilor, unde s-au introdus ritualuri si rugaciuni zilnice.
Acesta este Breviarul.
Trebuie subliniat ca traducerea Evangheliilor era odinioara interzisa, „de teama ca sa nu se strecoare vreun nonsens sau o eroare" !
Nu îti vine sa crezi în acest pios scrupul, când stim ca conciliile, papii si suveranii crestini, au traficat cu nerusinare „sfintele Scripturi1*, inclusiv traducerea lul sfântul Jerome, în sec. IV, adica Vulgata, care este singura acreditata de Biserica crestina din Roma !
Cele mai radicale modificari, scrie Kronos, dateaza de la conciliul din Niceea si au fost motivate prin întelegerea dintre Papa Damase 1 si împaratul Constantin.
Cu aceasta ocazie, cele mai vechi Evanghelii si mai ales Evanghelia Evreilor (evanghelia primitiva a sfântulul Matei), au fost declarate si tinute secrete (apokruphos== apocrife).
In afara de asta, în cele patru Evanghelii care au ramas, au fost facute adaugiri, sustrageri si modificri de care se mira sfântul Jerome, însarcinat de a face traducerea în limba latina.
El se mira cu atât mai mult cu cât tocmai traducea în latina Evanghelia Evreilor si de care i se împunea sâ nu tina seama!
Apoi sfântul Victor, epîscop din Tumones (Africa), ne spune ca la sfârsitul sec. V. papa Anastase II ordona sa se examineze, sa se critice, cenzureze si amendeze din rsou sfintele Scripturi.
Charlemagne, cu putin înaintea mortii sale, facu la fel (Duchesne : Historiae Francor scriptores) imitat de papa Sixt Quint (1585-1590), care completa opera pe care predecesorii sai au început-o, pentru a face pe placul împaratului.
La acea epoca, Biserica fabrica o epistol a sfântulul Petru, respinsa apoi de teologi si un document, relativ la o donatie atribuita împaratului Constantin, pentru a-l starni pe Chalemagne sa-îiconstituie un regat în Italia.
GUTENBERG SI EVANGHELIILE
Mai mult, mii de corecturi au fost facute si papa ameninta cu teribile anateme pe oricine va îndrazni în viitor sa se atînga de texte . apoi facu o noua revizie, care a modifîcat mai mult de doua sute de pasaje !
Papa Clement al VIII-Iea (1592--1605), la putini ani, facu noi rectificari care au fost din fericire ultimele, caci tiparul era inventat !
Pentru ce toate aceste modificari ? Este foarte simplu, cea mai mare parte din dogme fiind în contradictie cu sfîntele carti, trebuia sa se puna sfintele scrieri de acord cu dogmele !
Trebuia ca între Dumnezeu si om sa nu existe decât Biseraca, careia omul trebuia sa se supuna în prealabil, fara de care nici un contact cu Dumnezeu nu îi era permis.
Christos a spus totusi : „Dumnezeu este pretutindeni" (dar aici este un panteism periculos ! Nu trebuia riscat ca omul sa adore pe Dumnezeu în credinta sa !
Numai Biserica dicta vointa lui Dumnezeu !
' Acest cuvânt, vointa, este contrar liberului arbitru, pe care creatorul ni l-a permis : evangheliile primitive nu vorbeau decât de dorintele lui Dumnezeu, care actioneaza asupra tuturor creaturilor sale, mai ales asupra omului, pentru a-l ajuta sa le împlineasca.
ADEVARATA RUGACIUNE A CRESTINILOR
Deci Evanghelia este sursa de erori sî contradictii, dar în plus s-a stabilit o complîcitate între preoti si credinciosi de a schimba ceea ce trebuia considerat lucrul cel mai sfânt : rugaciunea.
Fiecare joaca jocul, stiind bine la ce sa se astepte
— Faceti-va rugaciunea dimineata si seara, recomanda bunul preot!
Si credinciosul, îsi face efectiv ruga ... dar nu o spune pe cea buna !
A face vine din latina, facere, care înseamna : a fasona, fabrica, construi, combina.
Ah, pentru a fabrlca, combina, Dumnezeu este servit ! Caci, se pot controla usor, crestinii, preotii, atât în intimitatea camerei lor, cât si în public, în biserica, inventa, fabrica o rugaciune, care, ineluctabil. îi va duce în infern !
„Pomana este ruga prin excelenta : ea atinge mereu un scop" zice Feneton, arhiepiscop de Cambrai !
„Ce ruga este mai placuta decât a sterge lacrimile celui sarman", zice Bossuet... care, cu siguranta, nu se gândea la pacatoasa care stergea picioareîe lui Isus.
Sfântul Matei, în evanghelia sa, cap. V, vers 9-13, indica crestinilor cum trebuie sa-l cinsteasca pe Dumnezeu !
(9) „Va veti ruga deci în aceasta maniera : Tatal Nostru carele esti în ceruri, fie binecuvântat numele tau.
(10) Vie împarâtia ta, faca-se voia ta precum în cer asa si pe pamânt .
(11) Pâinea noastra cea de toate zilele da ne-o noua.
(12) Si iarta greselele noastre, precum iertam si noi celor gresiti.
(13) Si nu ne duce pe noi în ispita, si ne izbaveste de cel rau. Amin î"
ÎNTINSELE PUSTIURI DIN PARADIS
Aceasta rugaciune este magnifica si demna de cea mai înalta stima, cel putin pentru ereticii care suntem. Am avea scrupule sa schimbam cât de cât ceva.
Vai! Crestinii au golit-o de seva sa hranitoare suprimand partea cea mai importanta din text : Si iarta-ne noua greselile, precum si noi iertam celor gresiti noua.
lata cum arata o dorinta magnifica de dezinteresare, de mila, de vointa de a place lui Dumnezeu pentru a ajunge în regatul sau.
Caci Luca (XVIII, 25) a precizat bine :
,,Mai degraba va trece camila prin urechea acului, decat va intra în rai bogatul'.
Totul este clar, net, respectabil, dar tot aici este putina ipocrizie pacatoasa a pseudo-crestinilor, burghezi egoisti si capabili, care deliberat, omit din rugaciunea lor tot ce are legatura cu rotunjirea portofelului lor !
0 foarte mica fraza, în adevar, dar a carei respectare, rnodificând comportamentul societatii umane, ar schimba dintr-o data fata lumii!
Ori, se poate constata : în zilele noastre, rugaciunea zisa în biserici este amputata : exist incontestabil o întelegere între preoti si credinciosi pentru a „uita" aceasta poveste a datoriilor !
In acelasi mod, iudeii „uita legea lui Moise care ordona oricarui Drept, oricarui Credincios, odata la cincizeci da ani, sa elibereze sclavii, sa plateasca datoriile, sa redea proprietarilor primitivi pamânturile înstrainate.
Ironie a hazardului sau o premonitie ?
în capitolul VII din evanghelia sa, Matei, prevazând poate sectarismul, razboaiele Religiei, Inchizitia, simonia, rasismul etc. notifica expres :
(20) Veti recunoaste deci pomii prin fructele lor.
(21) Cei care îmi spun : Doamne, Doamne nu vor intra toti în împaratia cerurilor ; ci numai acela (subliniat în text) va intra, care împlineste vointa tatalui meu care este în ceruri.
In pustiile posomorâte, îngrozitoare, din Paradis, exista putini crestini, putini oameni din toate zarile, dîn toate credintele, dacâ am crede Evanghelia.
BIBLIA A FOST FALSIFICATA
Poruncile au fost dictate lui Moise pe muntele Sinai
si Legea a fost scrisa de Dumnezeu însusi. (Exod, cap. XXXII) :
(15) Moise se întoarse deci de pe munte, tinând în mâna cele doua table drept marturie, scrise pe ambele partl.
(16) Ele erau lucrarea lui Dumnezeu ; dupa cum scrierea ce era gravata pe aceste table era tot de mâna lui Dumnezeu.
Ar parea de neconceput ca credinciosii sa îndrazneasca sa conteste si sa falsifice ceea ce exista mai sfânt, mai divin în Lege : Poruncîle lui Dumnezeu,
Si totusi...
CELE 15 PORUNCI
Poruncile lui Dumnezeu, sau Decalogul, figureaza in Biblia canonica zisa Vulgata, în Exod, capitolul XX, Sta scris :
(1) Domnul vorbi apoi în acest fel lui Israel :
*) Este bine de precizat ca Domnul este Dumnezeul Israelitilor, poporul sfânt. dar si al altor popoare.
Se zice în Exod: cap; XIX v: 5 ; „Daca deci veti asculta vocea mea si veti fi cu mine, vetl fî singurul din toate popoarele pe care îl voi pastra ca pe propriul meu bun, caci întregul pamânt este al meu"!
Mai departe ; „Veti fi imperiul meu si un împeriu consacrat prin sacerdotiu : veti fi natiunea sfânta".
Poruncile lui Dumnezeu sunt date cu variante Importante in Deuteronom v. v. 6 la 21;
(4) Nu veti face idol din nici o figura ce este sus în cer si jos sub pamânt, nici din tot ceea ce este în apa si sub pamânt.
(5) Nu îi veti adora si nu le veti da suverunul cult. Caci eu sunt Domnul, Dumnezeul vostru, Dumnezeul puternic - si gelos, care razbuna nedreptatea parintilor asupra copiilor pâna la a treia si a patra generatie în toti cei care ma urasc.
(6) Si care da (sic) îndurare pentru mii de generatii celor care ma iubesc si pazesc preceptele mele.
îata ceea ce este clar, precis si autoritar : al doilea comandant interzice formal de a desena sau de a forma imagini ale lui Dumnezeu, ingeri si sfinti, Isus, Maria, Gabriel etc. Este chiar categoric interzis sa reproduci ca imagine orice ar fi figurativ în cer sau sub pamânt.
Crucifixul este incontestabil un sacrilegiu si tot la fel sunt statuile Sfintei Familii si ale apostolilor, irnaginile pioase inserate în cartea slujbei, Biblia, sustinuta prin desene si fotografii, presa ilustrata, fîe ea editata de Iudei sau de Catolici.
Mai e de spus imediat ca directorilor de ziare le e .asigurat un loc bun, în infern, alaturi de confratii lor de la televiziune.
De notat ca Poruncile nu sunt numerotate, dar se pot aranja în 15 precepte principale :
1. Nu veti avea zei straini (ver. 3 cap. XX Exod)!)
2. Nu veti face chip cioplit (ver. 4)
3. Nu veti adora chipurile (ver. 5)
.4. Nu veti lua în desert numele Domnului (ver. 7) '
5. Veti sarbatori ziua sabatului (ver. 8)
6. Veti cinsti pe tatal si mama voastra (ver. 12)
7. Nu veti ucide (ver. 13)
8. Nu va veti deprava (ver. î4)
9. Nu veti însela (ver. 15)
10. Nu veti face false marturii (ver. 16)
11. Nu veti dori casa aproapelui, nici femeia si nici bunurile sale (ver. 17) ;
13. Imi veti face un altar de pamânt (ver. 24).
14. Nu veti face idoli de argint si nici de aur (ver. 23).
14. Daca veti face un altar de piatra, nu-l veti cladi din pietre cioplite, caci va fi murdarit daca veti folosi dalta. (ver 25)
15. Nu veti urca pe trepte altarul meu (ver. 26).
LEGEA LUI DUMNEZEU ESTE RUDICULIZATA
Constati uluit ca 12 prescriptii din 15 sunt ridiculizate de Biserica ; în adevar, nu se respecta decât poruncile l si 4. a nu avea zei straini si de a nu jura.
Dumnezeu însusi este sfidat, caci neascultându-L, ucigand, furând catedrale nu înseamna a-L cinsti!
Papa Alexandru VI — pentru a nu-l cita decât pe acesta -— mergea si mai departe în sacrilegiu : el a avut de la Rosa Vanozza, care era maritata, cinci copii, printre care celebrii Cezar si Lucretia Borgia.
Acest papa, care, în ce-l priveste, viola cele ciricisprezece porunci, muri în 1503, otravit, se spune, cu o bautura „pe care o bau din greseala si pe care o pregatise pentru un cardinal caruia ii râvnea bunurile".
Ramâne de stiut daca Dumnezeu a fost inspirat indicând aceste prescriptii, dintre care majoritatea sunt întelepte, dar din care, vai ! unele ne par atât de demodate.
Desigur acesta este motivul pentru care oamenii rectifica si cenzureaza Evanghelia : corecteaza adica cuvântul lui Dumnezeu si pe cel a lui Crist.
DUMNEZEU ESTE EXCOMUNICAT
La al 3-lea Conciliu de la Niceea, care era al 7-lea, si s-a tinut de la 24 septembrie la 23 octombrie 787, trei sute saptezeci si sapte de episcopi din Grecia, Turcia, Sicilia si Italia, întruniti in Sfânta-Sofia din Constantinopole, au decretat ceea ce urmeaza contra iconoclastilor :
,,Decidem ca sfintele imagini, fie in culori, fie în mozaic sau din orice materie convenabila, trebuie sa fie intreprinse, fie în biserici, pa vasele, hainele sfîntite, zidurl, fie în case, fîe pe drumuri; caci cu cât îi vedem mai mult in imagini pe Isus Christos, pe sfânta sa mama si pe sfîntl, cu atât suntem îndemnati sa ne amintim de originale si sa le iubim.
Trebuie dat acestor imaginu respectul si adorarea onorifica, dupa credinta noastra, adevarata latrie (adoratie) care nu convine decât naturii dîvine.
Se va putea, totusi apropia de aceste imagini tamâîe si lumânarî, cum se foloseste cu privire la cruce, evanghelii sl alte lucruri sfintite; totul dupa piosul obicei al vechilor, caci cinstirea este legata de originalul pe care il reprezinta.
Asta este doctrina sfintilor Parinti si traditia Bisericii catolice; cei care îndrâznesc sa gândeascâ altfel, poruncim ca ei sa fie destituiti, daca sunt episcopi sau preoti sî excomunicati daca sunt calugari sau laici".
Aceasta decizie a fost incontestabil cea mai importanta pe care oamenii au luat-o vreodata, caci ea destituia pe Dumnezeu sau excomunica dupa cum era consîderat  ca preot sau ca laic!
In adevar, Dumnezeu, in poruncile sale, interzicea forma de a tipari, desena sau grava, adica de a face imagini ! Ceea ce a fost categoric blamat de teologii de la Niccea
Ramâne deci de stiut, daca Dumnezu mai exista sau a fost excomunicat de Biserica.
Primul conciliu de la Niceea s-a tinut în 325. El întrunea 2048 de episcopi, din care cea mai mare parte erau veniti pentru a combate si nega divinitatea lui Isus.
Imparatul Bizantului, Constantîn I-iul. reusi sa-i duca de nas si impuse pe Chrîst divin amenintând pe ron-testatari cu „exilul" daca persistau în a nu accepta ,judecata emisa de majoritate."
„Majoritatea", ca la grevisti de la Renault si Peugeote, grupa 318 Parinti; ,,minoritatea" opozantilor atingea, la început, cfra de 1500.
Amenintarile au redus contestatarii la douazeci si doi de episcopi, printre care preotul Arius sî Eusebiu, episcop de Gesareea. Au fost total excomunicati.
Cartile lui Arius au fost arse si conciliul decreta pedeapsa capitala contra tuturor celor care detineau un exemplar.
Sigur, nu trebuie negata, toata valoarea Bibliei. chiar dacr tot ceea ce trateaza despre Evrei si privilegiile lor este fals si lipsit de fundament.
De exemplu, Exodul este o pura fabulatie în care o aventura, peste masura îngrosata, se întâmpla unui trib nomad
Nici un egiptolog nu crede în aceasta rocambolesca aventura despre care nu avem nici un document.
In cursul unei emisiuni televizate la 30 iulie 1970, Dl Jean Leclant, titularul catedrei de egiptologie din Sorbona, Shafik Allam, conferentiar la Universîtatea din Tubingen, Labib Habachi, directorul serviciului de Antichitati din Cairo si Andre Caquot, director de studii la Scoala Practica de înalte Studii, specialist în Biblie, au fost de acord ca Biblia era un roman. Dl. Labib Habachi asigura ca în Egipt, n-au fost în timpul lui Moise, decât câteva sute de stramosi ai Evreilor. Si apartineau unor natiuni diferite, nomade.
Pentru profesorul A. Caquot, creatia artificiala a poporului evreu nu urca decât pâna la trei mii de ani. Reiese din aceste marturii ca relatia din Exod în desertul Egiptului, pâna la pseudo-intrarea în Pamântul fagaduit, este un fals, cu adevarat elaborat în timpul lui Solomon. Faimoasa trecere a Marii Rosii este deci si ea de domeniul fictiunii, cu atât mai mult cu cât clericii egip-teni de la Casa Scribilor, mereu atenti în a povesti cel mai mic fapt divers într-un imperiu unde nu se petrecea în general nimic, nu ar fi trecut cu vederea furtul vaselor de la templu de catre Evrei, fuga lor în desert, deplasarea armatei faraonului, înghitirea ei de valuri..
Ori, toate arhivele istorice si traditionale ale Egiptului sunt mute asupra acestor evenimente !
Profesorul Caquot, socotind ca nu s-a întâmplat nimic din toate astea, crede ca aceasta relatare mincinoasa este poate simbolica, daca ea înfatiseaza victoria lui Dumnezeu asupra apelor si pe cea a Israelului asupra Egiptului. Astfel, Israel si Biblia nu ar fi în realitate, decât niste emanatii artificiale, fabricate, inventate, cum ,sunt scrierile altor popoare si ale altor religii.
Insusi zeul Yahve, este împrumutat de la beduinii din desert.
YAHWE NU ERA DUMNEZEUL EVREILOR
lata ce ne spune despre acest subiect Dl. Caquot: „Partea inferioara a coloanelor salii hipostil a templului nubian din Soleb este acoperita de ecusoane continând nume de popoare din Asia si Africa învinse de Egipteni
Fiecare ecuson este prevazut cu bustul unui barbat
(în basorelief) ale carui mâini sunt legate la spate.
Mai multe ecusoane încep prin formula !
t3 s3-s-w" „tarile Shabou ale Beduinilor de..." si unul din ele poarta : t3 s3-s-wy-h-w3-w ;
w3-w trebuie probabil vocalizat -wo, asa ca acest ecuson vorbeste de ,,Beduinii lui Yahwo"
Este foarte tentant sa vezi acolo acelasi nume ca al lui Dumnezeu din Biblie. caci se banuie de mult timp ca tetragrama trebuie sa fi avut pronuntia originala Yahwo si nu Yahwe.
Dar în acest document, y-h w3-w nu este un nume divin. Celelalte ecusoane te fac sa crezi ca este un nume de loc, de tara a celor pe care Eeiptenii îi numeau Shasu (nomazi traind la est de istmul de Suez
La fel, egiptologi competenti ca S. Herrmann sl J. Leclant nu ezita sa admita identitatea numelui divin israelit cu numele unui loc situat la est de Egipt.
Se poate în adevar ca nnumele Zeului lui Israel sa vina de la numele unui loc, poate cel al unui munte ce s-ae afla exact in regiunea de unde diverse texte biblice au facut sa vina YHWH.  Evreii
Istoria poporulul evreu este cea mai lunga si in acelasi timp cea mai framintata. Ea se desfasoara de-a lungul a treizeci si cinci de secole... Gasim evrei in zeci de cetati antice cu mult inaintea erei crestine; astazi, ei sunt cetateni a vreo suta de tari din lume. Pentru a simplifica, putem distinge trei perioade:
- perioada biblica din secolul al XIlI-lea i.Ch. pana m secolul al IV-lea d.Ch.,
- diaspora,
- perioada contemporana - secolul al XIX-lea si secolul al XX-lea.
Epoca biblica Avraam
Avraam era originar din Ur, oras in Chaldeea (Mesopotamia), regiune care corespunde Iraqului de astazi. El a trait fara indoiala in epoca lui Hamurabi, intemeietorul primului imperiu al Babilonuiui (secolul al XVlH-lea i.Ch.). A cunoscut probabil stralucita civitizatie sumeriana din  aceasta epoca. Povestea sa este relatata pe larg in cartea Facerii (prima carte a Pentateuhului). Avvaam si familia lui, supunindu-se poruncii lui Dumnezeu, parasesc cetatea Ur si se indreapta spre tara Canaanului. Aceasta este situata intre cele doua puteri care domina Orientul Mijiociu, Mesopotamia la nord si EgiptuI la sud, atat prin raspindirea culturii lor cit si prin prosperitate.
Descendentii sai, intre care cei doisprezece fii ai lui lacob, nepotul sau, sant constrinsi de foamete sa paraseasca aceasta tara si sa se refugieze in Egipt, unde, la inceput, datorita lui lacob, traiesc in prosperitate, apoi, in robie. Dar Dumnezeu i-a fagaduit lui Avraam ca ii va dezrobi intr-o buna zi si ii va duce inapoi in Canaan.
Moise
Evreii si-au mentinut in Egipt identitatea si originalitatea. Noul faraon care domneste in Egipt ia impotriva lor о serie de masuri represive si-i aduce intr-o stare de crunta robie. Moise, un evreu crescut la curtea faraonului, da semnalul revoltei si ii convinge sa parascasca tara (lesirea). Ei traverseaza in mod miraculos Marea Rosie si pornesc prin desertul Sinai. Dumnezeu i se arata lui Moise pe muntele Horeb si in fata intregului popor adunat acolo (600.000 de suflete), rosteste cele ,.zece porunci"", pe care El insusi le scrie pe Tablele Legii.
Timp de 40 de ani, evreii strabat desertul sub conducerea lui Moise si a marelui preot Aaron.fratele sau. Poporul se revolta de mai multe ori impotriva acestei vieti ratacitoare, dar de fiecare data, rebelii sint pedepsiti prin interventia divina. Intreaga generatie plecata din Egipt va muri in desert. Dupa moartea lui Moise, evreii se angajeaza in lupta si intra in posesia pamantului fagaduintei (Canaan), sub conducerea lui losua.
Regii. Primul Templu
Tara este impartita intre cele douasprezece triburi care poarta numele fiilor lui lacob. Intre ele nu domneste intotdeauna pacea si intelegerea si conflictele sunt numeroase. Institutia regalitatii, patronata de profetul Samuel, aduce о oarecare unitate. Saul este primul rege al Israelului, urmat de David, care stabileste capitala la lerusalim. Dupa el, fiul sau, Solomon, va construi Templul unde sunt depuse Tablele Legii, mostenite de la Moise.
Exilul din Babilon
Dupa moartea lui Solomon, apar divergentele. Tara se scindeaza in doua: la nord, regatul lui Israel, cu capitala Samaria (astazi - Napluz), iar la sud, regatul lui luda, cu capitala lerusalim (722 i.Ch.).
In anul 586 i.Ch., regatul lui luda este cucerit de Nabucodonosor, regele Babilonului. Templul este distrus si locuitorii sunt luati ostatici.
In Babilonia, situatia evreilor este relativ buna. Ei simt nevoia de coeziune, de a se constitui intr-o comunitate. Sinagoga, care inlocuieste Templul, devine centrul vietii evreiesti.
In anul 539 i.Ch., Cirus pune stapanire pe Babilon si intemeiaza imperiul persan. Noul stapan ii va trata pe evrei cu multa bunavointa. El le ingaduie sa se intoarca la lerusalim si sa-si recladeasca Templul.
Sub indemnul lui Ezdra si al lui Neemia, ia amploare invatamantul religios. Se instituie о noua liturghie (lectura publica a Torei).                    /
Dupa ce a fost cucerita de Alexandru Macedon (326 t.Ch.), ludeea, care era о provincie a imperiului persan, devine provincie a imperiului macedonean.
Cuceritorul le-a lasat evreilor libertatile traditionale, ceea ce echivaleaza cu о autonomie in fapt. Ei profita de acest lucru pentru a aprofunda studiile sacre, initiindu-se astfel diverse curente de gaindire, deseori opuse.
- Saducenii se recrutau indeosebi din randul marilor preoti si al persoanelor insemnate. Ei respingeau legea orala si nu acceptau decat legea scrisa (Tanak).
- Esenienii predicau egalitatea sociala. Ei duceau о viata monahala, practicau agricultura si artizanatul, iubirea de Dumnezeu si de oameni.
- Fariseii isi spuneau ei insisi „perushim" (separati), pentru ca se demarcau de sectele precedente. Ei apartineau clasei populare si acceptau atit legea scrisa cit si intreaga lege orala.
Aceste tendinte diferite se inscriu in efervescenta spirituala a acestei epoci. Dar in paralel, clasa conducatoare, sensibila la cultura helenistica, a adoptat treptat obiceiurile, limba si modul de comportare ale cuceritorilor greci.
Acestia au vrut sa-i sileasca pe evrei sa renunte la specificul religios, ceea ce a produs revolta acestora. In anul 162 i.Ch., in timpul hasmonenilor, a izbucnit un razboi de eliberare si ludeea si-a recapatat independenta.
Cucerirea romana
In anul 63 I.Ch., ludeea este ocupata de Pompei. Irod este numit guvernatorul Galileii, apoi regele ludeii. El isi impune cu о energie brutala puterea cu care il investise Roma. Spre sfirsitul colonizarii romane, bintuie spiritul de revolta: razvratirile, miscarile populare sunt din ce in ce mai frecvente. In anul 66 i.Ch., izbucneste marea rascoala. Garnizoana romana este decimata, о armata expediata din Siria este invinsa de poporul evreu.
In anul 70 i.Ch., Titus asediaza lerusalimul, il preface in cenusa si distruge cel de al Doilea Templu. Aceasta catastrofa a cutremurat atit de mult spiritele incat ea este comemorata si in zilele noastre printr-o zi de post si doliu (9 Ab). Citeva puncte de rezistenta au mai existat pina in anul 73. Atunci a fost capturata ultima fortareata, Massada; sinuciderea colectiva a aparatorilor sai, care n-au vrut sa cada vii in mainile romanilor, va face din Massada simbolul vitejiei militare si al onoarei. Astfel s-a incheiat primul razboi al evreilor, relatat pe larg de Flavius Josephus.
0 noua rascoala a izbucnit in anul 132 si a declansat al doilea razboi al evreilor, la fel de nemilos si de catastrofal ca primul. El a fost condus de о capetenie emblematica, Bar Korba, sustinuta de un vestit rabin, Rabbi Akiba. Bar Korba a murit la Betar, ultimul bastion de rezistenta, in 135.
Diaspora
Pentru a defini raspindirea evreilor, se folosesc in mod curent doua cuvinte: unul ebraic, „galut" (sau golah), iar celalalt grecesc, „diaspora".
In perioada persana, implantarea exilatilor s-a limitat la doua tari, Babilonia, unde au hotarat sa se stabileasca multi exilati, si Egiptul, unde s-au refugiat numerosi evrei dupa distrugerea celui de al Doilea Templu. Aceste doua miscari schiteaza deja cele doua axe majore ale diasporei, pe de о parte, Europa si Occidentul, pe de alta parte, Asia si Orientul.
Inca inainte de inceputul erei crestine, numerosi autori isi exprima surprinderea fata de extraordinara raspandire a evreilor, Imperiul Roman numarand 4 milioane, fara a socoti Palestina. Totalul poate fi estimat la 8 milioane. Numarul lor reprezinta aproape de patru ori populatia evreiasca din ludeea.
Doua aspecte majore marcheaza istoria acestei diaspore, care a  pastrat intacte specificul si cultura sa, unulpozitiv - aprofundarea gandirii evreiesti, pe de о parte, celalalt negativ, tragic: persecutiile si expulzarile, pe de alta parte.

Persecutiile
Istoria consemneaza ca pe la anul 958, Bulan, regele kazarilor, din Balcani, dorind sa-si curete regatul de idolatrie, a chemat trei soli straini, un crestin, un musulman si un evreu, ca sa aleaga religia cea mai potrivita pentru poporul sau. Dupa ce a ascultat pe indelete argumentele fiecaruia, el a optat in cele din urma pentru religia lui Avraam, religia evreiasca, si toti supusii s-au convertit dupa el.
In afara de aceasta experienta ciudata si iesita din comun, istoria evreilor din Europa in Evui Mediu este marcata de durere, suferinte si martiri, iata о trecere in revista a persecutiilor din diverse tari.
Spania
Evreii din Spania obtin cele mai inalte ranguri in perioada dominatiei musulmane, epoca socotita in analele iudaismului spaniol Varsta de Aur a comunitatii. Maimonide, cel mai mare invatat evreu din secolul al XII-tea, isi scrie in araba opera filosofica fundamentala, „Indrumarul ratacitilor", destinat evreilor care se indeparteaza de traditia lor. In timpul Virstei de Aur, ia nastere de asemenea misticismul evreiesc, Kabbala si tratatul sau principal, Zohar-ul. Dar in perioada recuceririi crestine de la inceputul secolului al Xl-lea, situatia se inrautateste. Considerand anormala prezenta evreilor intr-o tara crestina, Biserica nu precupeteste nici un efort pentru a-i converti. Aceste eforturi au culminat cu torturile Inchizitiei. Decretul din 1492 ii obliga pe evrei sa adopte credinta crestina sau in caz contrar sa paraseasca tara. Timp de multe secole, viata evreiasca nu s-a mai manifestat liber in Spania. Refugiatii se raspindesc in comunitatile evreiesti - in sudul Frantei, in Africa de Nord, in Italia, in Sicilia, in Olanda, in Turcia - alcatuindu-si grupari proprii denumite sefarde (in ebraica: spanioli).
Franta si Germania
Inca din primul secol al erei crestine, citeva comunitati evreiesti s-au stabilit in Galia. In secolele al X-lea si al Xl-lea, in Franta, ca si dincolo de Rin, infloresc о cultura originala si о viata spirituata intensa. Acesti evrei, denumiti ashkenaze (in ebraica: germani), tolerafi, izolati in mediul lor, la periferia societatii (ghetou). scapa intluentelor exterioare. 0 legislatie restrictiva le interzice orice functie administrativa. Evreii sint mai ales comercianti sau negustori ambulanti: ei nu intretin cu vecinii lor decat relatii superficiale. Cultura pamantului si numeroase meserii le sunt inaccesibile. Intrucit Biserica interzicea crestinilor imprumutul cu dobanda, evreii au fost siliti sa se ocupe de acest negot, ceea ce li se va reprosa in mod violent si le va atrage crunte persecutii.
Cruciadele au produs evreilor suferinte cumplite; cruciatii care porneau spre Tara Sfinta ca s-o elibereze de sarazini au jefuit si au distrus comunitati intregi.
In 1348, cind ciuma neagra face prapad, reducind cu о treime populatia Europei, evreii sunt acuzati ca au otravit fantanile. Deseori sunt invinuiti de uciderea rituala a unor copii crestini. Asemenea calomnii servesc drept pretext unor masacre si persecutii religioase.
Lituania
In secolul al XVII-lea, evreii din Lituania sunt prinsi intre doua forte rivale: guvernul polonez si cazacii, ale caror bande se napustesc asupra populatiei evreiesti cu о cruzime si о barbarie fara precedent. Mii de evrei sunt torturati, comunitati intregi sunt exterminate, victimele se cifreaza la zeci de mii. Disperarea si spaima apasa asupra populatiei evreiesti.
Rusia si pogromurile
In Rusia tarista, evreii sunt persecutati, constransi sa locuiasca in anumite zone, supusi unei legislatii restric­tive. Tarii maresc numarul decretelor care-i defavorizeaza; preotii atita ura taranilor inpotriva evreilor. Aceasta politica va culmina cu cumplitele pogromuri de la sfarsitul secolului al XIX-lea. In 1881,cel mai ucigator a fost cel de la Kiev; in 1903, cele de la Chisinau si Odesa. Aceste manifestari de antisemitism ii descurajeaza chiar si pe cei care-si pusesera toate sperantele in asimilare. Reactia evreilor tineri va fi sa i se alalure miscarii revolutionare sau gruparilor nationaliste evreiesti, sau sa emigreze, mai ales in Statele Unite.

Expulzarile
Alungati cand dintr-o tага, cand din alta, aflati la cheremul suveranilor momentului respectiv, evreii au dus о viata ratacitoare si migratoare, intorcandu-se deseori in tara de unde fusesera alungati, cu о extraordinara perseverenta.
Am amintit mai sus expulzarea evreilor din Spania in urma cu 500 de ani. Franta nu s-a aratat nici ea mai primitoare.
Timp de sase secole, din secolul al XIII-lea pana in secolul al XVIII-lea, a fost un sir neintrerupt de expulzari, urmate de autorizatii de intoarcere. Cu toate acestea, este sigur ca niciodata n-a incetat sa existe in Franta о prezenta macar sporadica a evreilor.
Perioada contemporana Emanciparea
Ideea emanciparii evreilor se raspandesteinm Secolul Luminilor, in Prusia, Austria, apoi in Franta. Ea da glas unei reactii impotriva dispretului general fata de evrei, provocat de obiceiurile, limba si cultura lor.
Un stralucit filosof din Berlin, Moise Mendelsohn (1729-1786) si scoala de umanisti evrei, Maskilim, din jurul lui, dau exemplul si incearca sa-i convinga pe evrei sa iasa din izolare, sa studieze si stiintele profane si sa frecventeze scolile laice si universitatile.
In 1787, Mirabeau publica о lucrare intitulata: „Despre reforma politica a evreilor". Emanciparea este de fapt о consecinta fireasca a „Declaratiei drepturilor omului" care proclama libertatea religioasa. Sustinuta cu curaj de abatele Gregoire si de contele de Clermont Tonnerre, emanciparea este votata de Constituanta pe 28 septembrie 1791.
Сагzu/ Dreyfus
Din acel moment, evreul devine cetatean cu drepturi depline. Pentru prima data, ii sunt deschise, fara discriminare, orice cariera si toate posturile inalte din administrate.
In 1870, ministrul de Justitie evreu, Adolphe Cremieux, determina votarea unui decret care acorda nationalitate franceza evreilor din Algeria. Dar asta n-a insemnat ca au disparut prejudecatile antisemite. mai ales in cercurile dreptei conservatoare.
Cazul Dreyfus s-a declansat in 1894, Alfred Dreyfus, tinar ofiter in Statul major, este acuzat pe nedrept ca ar fi predat Germaniei documente secrete. El este condamnat pentu inalta tradare, degradat in public si trimis la ocna, in Insula Diavolului, in Guyana. Emile Zola publica in „L'Aurore" celebrul articol „Acuz", in care demasca aceasta scandaloasa eroare judiciara.
Opinia publica franceza este profund scindata intre cei pro si cei contra Dreyfus. Dupa numeroase peripetii, adevarul iese in cele din urma la iveala si nevinovatul! va fi reabilitat in l905.

Shoah
Prima jumatate a secolului al XX-lea a fost marcata de doua evenimente, cele mai importante din istoria evreilor din ultimele doua milenii: genocidul nazist si infiintarea statului Israel.
Hitler ia puterea in 1933. In ideologia nazista, evreul apartine unei rase inferioare; el trebuie suprimat pentru a salva puritatea rasei ariene. Aceasta este „solutia suprema". In anii premergatori celui de al doilea razboi mondial, ei sunt arestati, deportati laolalta cu tiganii si inchisi in lagare de concentrare. Propaganda nazista se raspandeste in toate tarile ocupate, intre care si Franta. Guvernul de la Vichy adopta in 1940 Statutul Evreilor, care-i exclude din toate functiile publice, din profesiunile liberale si din scoli. Anticipand exigentele ocupantului, guvernul organizeaza arestari in masa. Copii, batrini si bolnavi sunt ingramaditi in vagoane pentru vite care se indre  apta spre lagarele de concentrare. Auschwitz, din Polonia, ramane simbolul zecilor de lagare ale mortii unde sunt gazati si arsi. 700.000 de evrei, francezi de spita veche sau refugiati din Europa de Est sint astfel exterminati, sub privirile indiferente ale unei parti a populatiei. Cateva glasuri s-au ridicat totusi pentru a protesta fata de aceasta monstruozitate, printre altii, cardinalul Salieges si pastorul Boegner. De asemenea, mii de francezi au ascuns evrei la ei in casa, cu pretul vietii lor. In total, 6 pana la7 milioane de evrei-din 15milioane - s-au prefacut in scrum. Prin faptul ca a fost organizat metodic si legal, acest genocid este cel mai grav pe care l-a cunoscut istoria. El este impropriu denumit „holocaust". Evreii i-i spun in ebraica Shoah, ceea ce inseamna „nimicire".

Statul Israel
De-a lungul secolelor de dispersare, evreii nu si-au pierdut niciodata speranta de a se intoarce intr-o buna zi in Palestina. De fapt, au existat intotdeauna evrei pe acest teritoriu, fara intrerupere. In secoiul al XIX-lea, m urma pogromurilor, numerosi evrei rusi s-au stabilit in Palestina, unde au intemeiat colonii agricole. Astfel a luat fiinta sionismul.
In 1895, un ziarist austriac, Theodor Hertzl, care tocmai asistase la degradarea in public a capitanului Dreyfus, scrie la Paris „Statul evreu". El subliniaza: „Daca vreti, acesta nu va ramane un vis".
In 1917, guvernul britanic, in semn de recunostinta pentru jertfele aduse de brigada evreilor care a luptat alaturi de aliati, s-a angajat sa infiinteze un „camin national evreiesc in Palestina": aceasta a fost Declaratia Balfour.
In urma celui de al doilea razboi mondial, au sosit In Palestina mii de refugiati. Ei cer crearea unui stat evreu independent.
In noiembrie 1947, ONU aproba impartirea Palestinei: se vor crea doua state suverane, un stat evreu si un stat Palestinian. In mai 1948, este proclamat statul evreu. Arabii refuza impartirea: are loc primul razboi israeliano-arab. O parte a palestinienilor se refugiaza in lordania.
Timp de patruzeci de ani, au avut loc mai multe conflicte intre Israel si tarile arabe vecine, fara nici un rezultat, cu exceptia notabila a unei paci separate cu Egiptul in 1979 (Acordul de la Camp David). .
In 1991, la Conferinta internationala de la Madrid, se hotaraste initierea negocierilor cu OEP. Negocierile incep efectiv in 1993 la Washington si duc la un acord asupra autonomiei teritoriilor Gaza si lerihon, in 1994. Pacea se apropie...
Evreii in lumea de astazi Reparitzarea geografica
Populatia evreiasca mondiala numara aproximativ 20 de milioane de oameni. In aceasta cifra sunt inclusi toti cei care se declara evrei, fiind de la sine inteles ca о mare parte dintre ei nu practica deloc sau prea putin religia lor. Aceste 20 de milioane sunt repartizate aproximativ in felul urmator:
- in Israel, 5 milioane,
- in America, 7 milioane (dintre care 6 in SUA),
- in Europa, 5 milioane.
Existau probabil 2 pina la 3 milioane in fosta URSS. Dupa Glasnost si rasturnarile survenite ulterior, 600.000 de evrei au emigrat in Israel.
In restul Europei, cea mai mare comunitate este cea din Franta (600.000), urmata de cea din Marea Britanie (400.000).
Evreii in Franta
Dupa revolutie si emancipare, s-a intors о pagina. Ca in numeroase alte cazuri, Napoleon i-a inzestrat cu structuri organice oficiale. El a creat Consistoriul Israelitilor din Franta, in forma in care exista si astazi. Fiecare oras im­portant are un Consistoriu local care gireaza locurile de cult si personalul rabinic. Toate aceste comunitati sunt afiliate la Consistoriul Central, in fruntea caruia se аfla Marele Rabin al Frantei, ales pe sapte ani.
Principala comunitate este cea din Paris, care numara 80 de sinagogi. Majoritatea acestora, situate la marginea oraselor, au fost construite dupa 1962, in urma afluxului de evrei magrebieni repatriati.
Evreii sefarzi originari din tari mediteraneene au trait in trecut intr-un mediu musulman. Ei reprezinta in mod simtitor jumatate din populatia evreiasca.
Evreii ashkenazi sunt originari din Europa.
In ciuda deosebirilor de traditii si obiceiuri, ei sunt uniti prin legaturi foarte profunde si interesele personale sunt menite sa se estompeze rapid.
Majoritatea asociatiilor cu caracter social sau educativ sunt afiliate la Fondul Social Evreiesc Unificat (FSJU).
Aceste asociatii, ca si organismele cu caracter strict religios, sunt reunite in „Consiliul Reprezentativ al Institudilor Evreiesti din Franta" (CRIF), care se doreste purtatorul de cuvant al tuturor evreilor din Franta, fara deosebire.
 
In iudaism viata omului este un dar al lui Dumnezeu; astfel, viata omului primeste semnificatie valorica in clipa in care ea devine un raspuns la chemarea lui Dumnezeu. Daca individul evita sa implineasca vointa divina, el cade prada robiei impulsurilor personale egoiste si ajunge la autodistrugere (Ieremia cap. 2, vers. 8, 13, 20, 23, 25 ; Ezechil 3, 18 urm.). Caci numai prin, supunere fata de vointa divina poate omul sa-si asigure viata permanenta.

Despre o plinatate a vietii care transcede existenta empirica nu se vorbeste in mod explicit in primele carti ale Vechiului Testament. Abia cu scrierile profetice incepe sa se contureze tendinta de proiectare a vietii empirice in contextul eternitatii. In Cartea Psalmilor credinta in nemurire primeste un continut mai precis, in sensul ca retributiile primite de om depasesc cu mult bogatiile materiale si onorurile vietii de pe pamant.

Dorinta unei comuniuni cu Yahve a intregului popor, morti si vii, precum si spiritualizarea pronuntata a religiei iudaice au facut sa se nasca credinta in invierea celor morti. Astfel, ceea ce a fost doar o me­tafora pentru a descrie restabilirea poporului lui Israel (Osea 6, 2; Ezechiel 37) devine o doctrina esentiala.

Desi credinta in inviere nu este expusa in mod explicit in psalmi, unii teologi au incercat, si pe drept cuvant, sa explice anumite texte in acest sens. Referiri exprese se fac mai ales la Psalmul 17, 15 : "Dar eu, in nevinovatia mea, voi vedea fata Ta; cum ma voi trezi, ma voi satura de chipul Tau"; si Psalmul 16, 9-11 : "De aceea inima mea se bucura, sufletul meu se veseleste si trupul mi se odihneste in liniste. Caci nu vei lasa sufletul meu in lacasul mortilor, nu vei ingadui prea iubitul Tau sa vada putreziciunea. Imi vei arata cararea vietii; inaintea fetei Tale sint bucurii nespuse si desfatari vesnice in dreapta Ta".

Pentru prima data, insa, credinta in invierea mortilor este afirmata de profetul Isaia 26, 19: "Sa invie dar mortii tai! Sa se scoale trupurile moarte! Treziti-va si saltati de bucurie, cei ce locuiti in tarana. Caci roua Ta este o roua datatoare de viata si pamantul va scoate iarasi afara pe cei morti" (Cf. Ezechil 31, 1 ; Daniel 12, 2). Chiar dupa reintoarcerea din robia babilonica profetii nu parasesc ideea judecatii lui Yahve ca fiind un eveniment iminent. Dupa Agheu, judecata va insemna distrugerea paganilor si va fi urmata de intronizarea unui rege mesianic (2, 6 si urm.).  Dupa viziunea profetului Maleahi (3, 1), venirea lui Yahve va fi precedata de cea a lui Ilie sau a unui alt trimis al sau, pentru ca sa judece si sa distruga pe cei rai, sa recunoasca pe cei care au avut incredere in El si apoi sa locuiasca in Ierusalim. In cartea profetului Daniel, pe langa distrugerea celor rai si instaurarea Fiului Omului la conducerea intregii lumi (7, 9 si urm.) se vor­beste de invierea dreptilor la viata vesnica si a celor rai spre rusine. (Daniel 12, 2).

Ideea de rasplata in sensul unei retributii drepte a binelui sau raului savarsit de om este prezenta in intreaga istorie religioasa a poporului Israel. Pacatul primului om este pedepsit de Dumnezeu cu moartea si alte suferinte la care este supus omul.(Geneza 3, 16-24). Rautatea crescanda a oamenilor duce in cele din urma la distrugerea vietii de pe pamant prin potop (Geneza 6, 5-7). In acelasi timp, Dumnezeu rasplateste faptele bune. Noe si familia sa este scapat de la moarte pentru credinta sa (Geneza 6, 9).

Fara indoiala, aceste exemple pot fi inmultite. In general, rasplata si pedeapsa divina aveau un caracter imediat empiric. Cu timpul, ele primesc un contur pronuntat eshatologic. Intalnim aceasta noua nuanta ca fiind prefigurata in Psalmul 49, 14,  si 73, 17 si mult mai explicit in Isaia 24, 21 : "in ziua aceea, Domnul va pedepsi in cer ostirea de sus, iar pe pamant pe imparatii pamantului" (Cf. Psalm 76, 12).

Ziua "Iui Yahve sau "ziua maniei" (Sofonie 1, 15) este manifestarea sau aratarea lui Yahve in plenitudinea maretiei sale. Dupa Ieremia, toate popoarele vor fi judecate (25, 15, urm.) pentru ca apoi sa devina partasi ai imparatiei lui Iahve (3, 17). Profetul Miheia reia aceasta idee fara a largi ideea generala si fara a da detalii.

In Apocalipsa lui Baruch, probabil sub influenta crestina, este acceptata invierea atat a celor buni si rai din cadrul poporului Israel, cat si a neamurilor (Apocalipsa lui Baruch 30, 2-5. Vezi Ezdra 7, 33 urm ). Dupa Talmud numai cei drepti vor invia, desi ocazional se accepta ca dreptii dintre neamuri vor invia si ei. Singurul loc in Vechiul Testament, unde avem o descriere a Judecatii celor morti, este in cartea profetului Daniel: "Multi din cei ce dorm in tarana pamintului se vor scula : unii pentru viata vesnica si altii pentru ocara si rusine vesnica" (12, 2).

"Cei ce dorm in tarana" sunt cei ce se afla in sheol. Sheolul este un loc al celor morti, undeva sub pamant. Primele referiri la sheol le gasim in Geneza 37, 37 ; 42, 38; 44, 29 si 31 ;  Existenta in sheol este o copie fidela a vietii de pe pamant. Acolo regii stau pe tronurile lor (Isaia 14, 9 urm.) iar profetul isi poarta mantia :(I Samuel 28, 14). In alte cuvinte, rangul sau functia si vocatia sunt pastrate.

Dupa moarte, sufletul nu este anihilat, iar trupul ramane doar simpla tarana neinsufletita (Geneza 3, 19; Iov 34, 14 si urm.) pentru ca la inviere sa participe si el la rasplata divina, prin unirea finala cu sufletul in vederea vietii vesnice. In I Enooh 22, 9-13, sheolul este supus unei transformari esentiale. De unde era considerat doar loc al celor morti, el devine identificat cu Gheena, loc de tortura, de unde a fost imprumutata si ideea crestina de iad.

Conceptia despre sheol indicata in aceste versete sugereaza o noua perspectiva asupra naturii omului in conceptia iudaica. Dupa moarte, sufletul traieste.

Ceea ce trebuie retinut referitor la viata viitoare, dupa conceptia iudaica, este ca accentul se pune indeosebi pe rasplata viitoare a faptelor omului.

In concluzie, putem spune ca iudaismul a pus accentul, secole de-a randul, pe viata de aici si de acum si, intr-o masura mai mica, pe viata viitoare.


Comunitatea umana in iudaism

Despre comunitate

In iudaism conceptia despre individ si comunitate are la baza doua principii fundamentale. Un prim principiu este faptul ca Dumnezeu ii da omului porunca de a stapani lumea materiala pe care El a creat-o (Geneza 1, 28). Stapanirea omului peste natura nu  este absoluta. Lumea creata isi are legile ei bine stabilite care reglementeaza fortele naturale, viata si activitatea lumii animale. Aceste legi depasesc stricta putere de intelegere a omului (Iov 38 urm.). De altfel, omului nu i s-a dat stapanire nelimitata asupra lumii, deoarece una din indatoririle sale este de a se supune ordinei din creatie.
Un al doilea principiu este obligativitatea neconditionata a omului de a-si organiza viata comunitara si individuala pe baza legilor eterne descoperite de Dumnezeu. Spre deosebire de Codul lui Hammurabi sau Legile lui Manu, legile Vechiului Testament nu izvorasc din viata civica ci din viata cultica a poporului, de unde vocea  divina a Domnului Legamantului este auzita de om. Interesant de observat ca aceasta lege divina nu se restrange doar la cult, ci inunda legea civila, care primeste la randul ei nuanta de obligativitate neconditionata (Vezi: Exod 21, 12-17; 22, 17, 20 urm.; 123, 1-3; 6-9). Sub aceasta obligativitate, se dezvolta viata de toate zilele a fiecarui individ, a fiecarui membru al poporului lui Israel. Israelul nu a considerat cresterea sa ca popor sau natiune ca fiind rezultatul unei simple legi naturale, ci ca un dar din partea lui Dumnezeu care l-a eliberat din robia egipteana si i-a dat posibilitatea de a creste intr-o natiune puternica, sub o singura Lege. Acesta a fost momentul cand Israelul devine constient de legatura sa cu Dumnezeu in contextul legamantului, cand nelinistea si cautarea sunt inlocuite de noua identitate de "popor ales", care aveau un scop precis si principii de viata bine delimitate.
Intreaga viata a omului in relatia cu lumea, cu sine insusi si cu comunitatea este supusa cerintelor vointei divine vazuta intotdeauna in relatie cu Dumnezeu.
Structura comunitara si viata individuala in sanul poporului ales este normata de un cod de legi care au fost descoperite de Dumnezeu. Aceste legi devin valide prin referirea lor directa la Dumnezeu, incalcarea lor fiind pedepsita nu de oameni, ci de Dumnezeu. Societatea israelita a Vechiului Testament a fost si ea organizata in clanuri si triburi, asemenea celorlalte popoare primitive. La baza organi­zarii religioase si sociale a vechiului Israel intalnim trasaturi comune organizarii pri­mitive si mai ales ale modului de viata al triburilor nomade din acea perioada. Din acest motiv, viata individului este evaluata in contextul comunitatii tribale, in afara careia nu exista posibilitate de existenta. Intreaga viata privata poarta amprenta le­gilor generale care guverneaza si exercita influenta absoluta asupra lui. De exemplu, in cazul razbunarii sangelui, cea mai vitala expresie a unitatii de clan, nu numai in­dividul, ci intreaga comunitate este responsabila pentru actiunea sa (Geneza 4, 23 urm.; I Samuel 25, 33). Prin urmare, individul angajeaza si membrii familiei sale in obligatiile pe care le are fata de clan (Geneza 42, 37 urm.).
Odata cu stabilirea in Canaan, vechile atitudini tribale au inceput sa fie revizuite si chiar in­locuite. Clanul incepe sa fie inlocuit cu alte comunitati satesti sau urbane. In momentul in care civilizatia urbana incepe sa progreseze, vechile legaturi sociale sunt abandonate. Protectia individului nu mai cade in sarcina clanului ci a curtii locale ; mai mult, chiar, regele poate sa intervina in cazuri individuale (II Samuel 14, 5 urm.; II Regi 8, 6; 4, 3). Legamantul nu mai prevede decat pedeapsa celui vinovat, fara repercusiuni asupra familiei sale. Familia celui vinovat este pedepsita doar in cazul in care acesta a incalcat legea sacra sau pentru crima de inalta tradare (Iosua 7, 24 urm.; I Samuel 22, 12 urm.; II Regi 9; 26). Aici intervin, insa, motive care privesc conceptia tabuista de intinare a familiei prin seful ei (Deuteronom 22, 8 II Samuel 20, 14 si 21), precum si prezumtia ca familia a fost complice (Deute­ronom 13, 7 urm.). In general, sub noua lege se pune accent valoric mai mare pe viata umana. Sclavul este protejat impotriva abuzurilor inumane (Exod 21, 20) si este considerat ca fiinta umana. In cazul accidentelor fatale unde partea responsabila este doar indirect vinovata, cum ar fi, de exemplu, omorarea unui copil de catre un taur, pedeapsa nu mai este efectuata in baza legii talionului indirect prin uciderea unuia din copiii partii vinovate (Exod 21, 31 si mai precis Deuteronom 24,16). De altfel, legea talionului facea parte din conceptia de clan si consta mai mult intr-o lege a retributiei decat a razbunarii.
Toate aceste atitudini fata de semenii nostri si fata de lumea inconjuratoare sunt, insa, depasite de porunca biblica a dragostei: "Iubeste pe aproapele tau ca pe tine insuti" (Levitic 19, 18). Aceasta porunca include pe toti oamenii fara deosebire de crez sau rasa : Daca un strain vine sa locuiasca impreuna cu voi in tara voastra, sa nu-l asupriti... sa-l iubiti ca pe voi insiva..." (Levitic 19, 33-34). Deosebirea care se face intre un iudeu si un strain are doar aspect religios. Din punct de vedere social si economic, nu este nici o deosebire intre ei: "O singura lege si o singura porunca sa fie atat pentru voi cat si pentru strainul care locuieste printre voi" (Numeri 15, 16). Legea este, deci, una si aceeasi pentru toti. Supremul judecator ramane Dumnezeu :  "...Dumnezeu este Cel care face dreptate..." (Deuteronom 1, 17).
Aceeasi atitudine fata de straini e pastrata si in Talmud : "A fi unul ucenicul lui Aaron, inseamna sa iubesti pacea si sa cauti pacea, sa-i iubesti pe oameni si sa-i aduci aproape de Lege", spunea Hillel.
Dupa cucerirea Babilonului de catre Cyrus (538 i.Hr.), poporul Israel aflat in captivitatea babiloneana primeste libertatea si dreptul de a se intoarce acasa. Desi un numar destul de mare a ramas in Babilon, totusi majoritatea se reintoarce sub conducerea lui Zorobabel si Iosua. La sosirea in Ierusalimul distrus, primul lucru pe care il fac e sa ridice un altar pe ruinele Templului pentru a multumi lui Dumnezeu. Reconstructia Templului se face cu un secol mai tarziu la indemnul profetilor Hagai si Zaharia. Sub conducerea lui Ezra si Neemia, are loc organizarea sociala si reinnoirea spirituala a communitatii izraelite prin infiintarea unui stat teocratic. Oranduirea acestui nou stat se baza pe, aceleasi principii emise de Legamantul sinaitic care primeste, insa, nuante extrem de legaliste, intrucat accentul a inceput sa se puna pe indeplinirea obligatiilor externe, vizibile fata de om si fata de Dumnezeu (Neemia 9, 38 - 10, 39). Personajele principale ale societatii sunt preotii ca reorganizatori ai credintei, pe baza Legii, care se concentra in special asupra ritualului: ce este curat si necurat, purificari, ispasiri de pacate, prohibitii etc.
Perioadele pana la sfarsitul antichitatii si intregul ev mediu se caracterizeaza mai ales prin nesiguranta si cautare. Elaborarea scrierilor cabaliste si talmudice constituie o incercare de a da coeziune si identitate unui popor imprastiat pe intinsa suprafata locuita a globului. Elementul care pastreaza unitatea poporului evrei ramane



Sufletul in iudaism

In limba ebraica exista doi termeni care redau cu aproximatie notiunea de suflet si duh, si anume: nephesh si ruah. Semnificatia cuvantului nephesh a fost probabil gat, esofag si de aici, prin extensiune, ceea ce iese prin gat, adica suflarea, sau suflul vietii, ceva asemanator conceptului latin de anima.

Locul clasic pentru nephesh este in Geneza 2, 7, unde se face referire la "duhul de viata" insuflat de Dumnezeu, omului, multumita caruia omul devine fiinta vie sau suflet viu (nephesh haya). Acest concept este intarit printr-o alta dezvoltare semantica a cuvantului nephesh, care a ajuns sa denote, in perioada vechi testamentara, orice fel de dorinta, aspiratie sau impuls vital. Astfel, nephesh se face simtit in dorinta de a manca si a bea (Deuteronom 12, 15; 20;1  Sam. 2, 16; Mica 7, 1), dar si in impulsurile de reproducere (Ieremia 2, 24).

Spre deosebire de prima nuanta semantica, care acentua asupra elementului individualita­tii, aceasta notiune releva dorinta insului de a se mentine viu, de a trai. In acest context al mentinerii si continuarii vietii, mai intervine o a treia nuanta semantica, care prezinta sufletul (nephesh) ca fiind indestructibil legat de sentiment si emotii. Durerea si mahnirea (I Samuel 1, 10; 30, 6; Ezechil 27, 31; Iov 27, 2; Isaia 15, 4), bucuria si pacea (Ieremia 6, 16; Plangeri 17; Psalm 86, 4; 94,  19), dorul si dragostea (Psalm 63, 2;  Geneza 34, 3;  44, 30;I Samuel 20, 17; Cantarea Cantarilor 1, 7; 3, 1), ura, mania, ciuda si oboseala (Isaia 1, 14; Ieremia 15, 3; Iov 10, 1 ; Ezechil 23, 17) toate exprimate prin nephesh. Oriunde se intalnesc aceste emotii sau sentimente acolo este prezent si nephesh. Este interesant de observat ca atunci cand nephesh este prezentat ca subiect al unor senzatii psihice, el devine o potentialitate spirituala a omului.
Continutul ideatic al lui nephesh este largit si intregit prin folosirea altor termeni vitali pentru intelegerea conceptiei iudaice primare despre suflet, si anume ruah (duh, spirit) si leb (inima). Asociatia existenta dintre acesti termeni  nephesh, ruah si leb  a determinat pe unii ganditori sa sugereze un trihotomism fiintial in ceea ce priveste conceptia iudaica despre om. Omul, dupa acestia, ar fi format din trup, suflet si spirit. O astfel de pozitie nu poate fi sustinuta intrucit nephesh nu este opus lui ruah, ci pus paralel cu acesta (Isaia 26, 9; Iov 7, 11). Ba mai mult, cei trei termeni nu sunt enumerati in acelasi text si nici pusi in opozitie.
La inceput ruah a fost folosit pentru a desemna puterea care caracteriza energia fizica si mintala a omului, asa cum a fost cazul lui Ilie (II Regi 2, 15). In general, el denota toate aspectele vietii emotionale. Atunci cand este intrebuintat in legatura directa cu fiinta umana, el este prezentat ca lacas al sentimentelor umane.
Viata launtrica a omului cu intensitatea si multiplicitatea proceselor ei se reflecta mai ales in importanta pe care psihologia vechi-testamentara o atribuie inimii - leb. Cand profetul Osea caracterizeaza comportamentul lipsit de sens al regatului nordic, el spune ca Efrem nu are inima, adica nu are inte­legere si cunoastere (Osea 7, 11; 4, 11).

Trupul in iudaism

Despre trup

Trupul si sufletul sunt elementele esentiale care stau la baza conceptiei despre om in Vechiul Testament si in traditia iudaica de mai tirziu. Omul este o unitate fiintiala care rezulta din unirea dintre trup si suflet. El nu are trup si nu are suflet, ci este in acelasi timp trup si suflet.
Reprezentarea unitara a persoanei umane are profunde implicatii privind viata eshatologica. Faptul ca omul este descris ca "o persoana vie" (Geneza 2, 7), o fiinta care traieste si nu este considerat ca suma a doua entitati, ci unitate care se exprima pe doua planuri fiintiale, spiritual si pamantesc, implica ideea necesitatii participarii intregii persoane umane la viata vesnica.
Aceasta conceptie privind unitatea fiintiala dintre trup si suflet este prezenta si in gandirea iudaica de mai tarziu in contextul invataturii privind invierea cea de apoi si nemurirea.
Este interesant de observat ca in limba ebraica nu exista un cuvant anume pentru trup separat de suflet. Atunci cand se fac referiri la natura fizica a omului este intrebuintat termenul "carne", "trup viu" (Geneza 2, 23, 24) si simbolizeaza slabiciunea, caracterul trecator al fiintei umane (Isaia 40, 6).
Curatenia trupeasca face parte din "Legea sfinteniei", in care sunt prescrise ablutiunile rituale si restrictiile la mancare. De altfel, intreaga Lege a Vechiului Testament cuprinde un numar mare de prescriptii care sintetizeaza atitudinea fata de trup. Scopul lor prim este intr-adevar curatenia trupeasca, dar prin aceasta curatenie insul uman este pus intr-o legatura speciala fata de Yahve. Un exemplu elocvent in acest sens este ritualul circumciderii. Prin savarsirea actului de circumcidere, lasand la o parte aspectul igienic al acestuia, avem in fata noastra o marturisire a faptului ca persoana in cauza apartine de acum inainte poporului ales, obligandu-se sa pastreze legamantul cu Yahve.

Crearea omului iudaism

Natura omului in iudaism
Vechiul Testament prezinta ideea clara a unui Dumnezeu deosebit prin fiinta de lume, transcendent. El face deosebirea clara intre Dumnezeu cel necreat si lumea creata din nimic. In el se vorbeste de o revelatie supranaturala. Dumnezeu care a creat lumea si pe om, pune scopul si conditiile acestei creatii in supunerea fata de vointa sa personala. Aceasta supunere fata de vointa personala a lui Dumnezeu este inclusa in codul de legi al poporului ales (Exod 23, 19; 34, 26; Deut. 29, 9 s.u.), devenind astfel parte integranta a ordinii sociale. In acest fel omul ajunge sa intre in contact nemijlocit cu ordinea naturala cosmica, creata de acelasi Dumnezeu pentru om, si prin urmare trebuie sa o foloseasca dar sa o si respecte. Stapanirea lui Dumnezeu asupra lumii este si mai mult accentuata din clipa in care Dumnezeu daruieste Canaanul poporului israelit. Aceasta daruire este conditionata de angajamentul poporului israelit ca va pastra legamantul. Ca urmare, Dumnezeu cere omului un comportament demn, responsabil, care atrage dupa sine si un loc unic in lumea creaturilor.
Acest loc unic al omului in lumea creata, pe de o parte, si relaitia lui cu Cel care a creat toate, pe de alta parte, sunt prezentate in referatul biblic privind creatia si in Psalmul 8. Nota fundamentala a acestor relatari este viziunea despre om ca cea mai nobila dintre toate fapturile create si stapan al lumii create.
Primul capitol al Genezei ne relateaza actul crearii intregului univers fizic, in contextul caruia omul este prezentat ca fiind creat dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu: "Si a zis Dumnezeu: "sa facem om dupa chipul si dupa asemanarea Noastra, ca sa stapaneasca pestii marii, pasarile cerului, animalele domestice, toate vietatile ce se tarasc pe pamant si tot pamintul!". "Si l-a facut Dumnezeu pe om dupa chipul Sau (Facere I, 26-27). In cel de al doilea capitol ni se dau amanunte cu privire la natura omului: "Atunci, luand Domnul Dumnezeu tarana din pamat, a facut pe om si a suflat in fata lui suflare de viata si s-a facut omul fiinta vie" (Facere 2, 7).
Dualismul fiintial uman nu se bazeaza pe contrastul dintre trup si suflet si nici pe principiul binelui sau al raului. Biblia nu considera trupul ca pe o inchisoare a sufletului sau ca lacas al pacatului. Prin urmare, semnificativ este ceea ce face omul cu trupul si sufletul sau si, ca atare, orice contradictie este in fapte. Asa cum lumea empirica nu este o contralucrare  a lui Dumnezeu, ci  parte din insasi lucrarea Sa pozitiva, tot asa si tarana din care a fost creat omul nu este in contradictie cu imaginea divina din om.
Dupa caderea sa in pacatul neascultarii, Dumnezeu  are o discutie directa Adam, in care ii aminteste ca este tarana si in tarina se va intoarce (Geneza 3, 19).

Prin aceasta Dumnezeu ii aminteste lui Adam in mod nemijlocit nimicnicia sa. Dumnezeu ii arata omului slabiciunea si neputinta in care se va zbate pana la intruparea Fiului Sau.

Atunci cand Biblia relateaza despre actul tainic al crearii lumii pana la om, descrie pur si simplu ceea ce Dumnezeu face sau a facut. Cand ajunge la timpul crearii omului, textul biblic spune:  "Apoi Dumnezeu  a zis:  sa facem pe om dupa chipul si asemanarea Noastra" (Geneza 1, 26).

In gandirea israelita primara "chipul lui Dumnezeu" a fost inteles intr-un mod concret. Acest fapt este sugerat mai ales de  relatarile aparitiei lui Dumnezeu in chip de om (Numeri 12, 8; Exod 33, 23). De altfel, aceasta idee a crearii omului dupa chipul lui Dumnezeu sub aspect fizic este comuna popoarelor care au trait in Rasaritul Mijlociu. Mai ales scrierile babiloniene abunda in referiri de acest gen. Cand spunem acest lucru, avem in minte textul asa-numitei liturghii sumeriene referitor la zeita Nintu din Kish, care modeleaza pe barbat dupa chipul zeului Asshirghi, iar pe femeie dupa chipul ei.
Observam ca omul, potrivit genezei, se deosebeste de animale, prin suflarea lui Dumnezeu care reprezinta in el un principiu deosebit de cel fizic. La acest principiu se refera in special chipul lui Dumnezeu in om. Apoi, atunci cand scriitorul biblic formuleaza ideea crearii omului dupa "chipul lui Dumnezeu", el face acest lucru cu foarte mare grija, prin aceea ca el adauga o noua notiune, sau mai bine-zis o a doua dimensiune, si anume: asemanarea.
Prin cel de al doilea calificativ care nuanteaza mai precis conceptul de "imago Dei", scriitorul biblic intentioneaza sa arate ca omul nu este o simpla copie a formei exterioare a lui Dumnezeu, ci ca exista o corespondenta, fiintiala spirituala care este rezultatul inzestrarii omului de catre Dumnezeu cu chipul Sau. Iar aceasta corespondenta poate fi dedusa din caracterul de persoana, caci Dumnezeu s-a descoperit pe Sine ca persoana, nu numai in actul creatiei, ci mai ales in legamantul cu poporul israelit. A fi creat dupa chipul lui Dumnezeu inseamna ca Dumnezeu a dat omului calitatea de persoana ca atribut fundamental al naturii sale. Omul este partas dupa chipul sau la persoana divina si de aceea el este constient de sine insusi, are puterea de auto-determinare, fiind in acelasi timp deschis comunicarii cu Dumnezeu si prin urmare, responsabil de faptele sale. Aceasta calitate de persoana contureaza totalitatea existentei sale psiho-fizice. In aceasta calitate gasim inclusa chintesenta umana, care il distinge de celelalte fapturi.
Conceptul de "imago Dei" ca nuanta fiintiala fundamentala a actului de creator nu este restrans doar la poporul israelit. Acesta depaseste granitele rasiale, devenind o structura ontologica universala. Vechiul Testament nu ne vorbeste de rase nevrednice de a purta numele de om.
Cele spuse de noi in acest paragraf nu contravin accentului pus de Vechiul Testament  asupra  alegerii  speciale  a  poporului  Israel,  caci pozitia  pe  care a  avut-o este ceva legat de istorie si, deci, nu de principiu si este atribuita in general actiunii lui Dumnezeu si nicidecum unor avantaje speciale ale naturii lor date prin creatie.
Aceasta egalitate fiintiala a omului in fata lui Dumnezeu este cuprinsa de la bun inceput si in planul divin de rascumparare a omului cazut in pacat. Dupa cum toti oamenii sint egali in fata lui Dumnezeu, tot asa ei sunt inclusi si in planul de mantuire. Caci promisiunea unui Mantuitor (Genez 3, 15), este, facuta in fata primei perechi de oameni, Adam si Eva, care in calitatea lor de protoparinti, reprezinta lumea neimpartita.



Scrierile sacre in Iudaism

SCRIERILE SACRE IN IUDAISM

IUDAISMUL

Religia evreilor este cunoscuta  din cartile Vechiului Testament (Pentateuhul adica cele cinci carti ale lui Moise sau Tora, Cartile profetice sau Nebiim si celelalte carti, istorice si literar-religioase sau Ketubiim).
Luat in contextul studiului comparat al religiilor Vechiul Testament iese in evidenta datorita singularitatii ideilor pe care le contine, dintre care cea mai de seama este aceea a legamantului (berit) dintre Dumnezeu si om : Eu voi fi Dumnezeul vostru iar voi poporul meu. De ce acest lucru ?
Cuvantul legamant (berit), in acceptiunea sa filozofica, cuprinde in sine doua idei fundamentale :
a.  de descoperire sau revelare;
b.  de participare sau acceptare.
Nu trebuie sa ne gandim la revelatia Vechiului Testament ca fiind un grup de lectii sau prelegeri filosofice, speculative, deoarece procesul revelational este o actiune divina prin care Dumnezeu se face prezent in viata poporului Sau, il modeleaza potrivit vointei Sale, impartasindu-i o cunoastere relativa a fiintei Sale si o cunoastere clara a vointei Sale.
In al doilea caz, berit este o asertiune ontica, deoarece arata relatiile actuale care se stabilesc, ca rezultat al descoperirii, intre Dumnezeu si om : Eu voi fi Dumnezeul vostru, iar voi poporul Meu.
Importanta Vechiului Testament consta in aceea ca in el gasim in mod clar o deschidere neechivoca a lui Dumnezeu spre omul credincios, deschidere prin care omul este chemat la Dumnezeu prin ascultare fata de vointa Sa.  
Atunci cand vorbim de literatura rabinica vorbim de Misna; comentariile la Misna poarta denumirea de Ghemara. Misna si Ghemara  formeaza impreuna Talmudul.
Mishnah (Misna) contine o colectie de legi (halachoth) cu caracter religios sau civil, compilate de rabinul Iuda (135-217), urmas al lui Simeon ben Gamaliei. Mishnah este scrisa in limba ebraica si este impartita in sase ordine (sedarim):
a)  Zeraim (semintele), elaboreaza preceptele Bibliei cu privire la drepturile celor saraci, preoti si leviti si la unele ocupatii, cum ar fi agricultura.
b)  Moed (sarbatorile) prezinta legile sabatului, ale celorlalte sarbatori si posturi, biblice sau nonbiblice si normale dupa care se fixeaza calendarul evreiesc.
c)  Nahsim (femeile) se ocupa cu legile privind casatoria, divortul si alte norme privind relatiile dintre sexe.
d)  Nezikim (distrugeri),  legea si procedura criminala si  civila  a  iudeilor. Aici mai este inclus un capitol numit Etica parintilor (Pirke Aboth), care prezinta traditia orala de la Moise la Sharnmai si Hillel. Fixeaza diferite norme sociale, economice si politice.
a) Kodashim (locurile sfinte) - Normalizeaza jertfele si datoriile preotilor in serviciile lor.
f) Tohoroth (purificatiile) prezinta legile curatirii si necuratiei rituale a diferitelor lucruri si persoane .
Talmudul s-a pastrat in doua versiuni: una palestiniana si alta babiloniana. Prima versiune cuprinde peste 39 din tratatele Mishnah. A fost compilat in Tiberia la scoala lui Jochanan ben Nappacha (199-279). Talmudul babilonian a fost editat de mai multe persoane (cunoscute sub numele generic de amoraim), sub conducerea rabinului Ashe (354-427), presedintele Academiei iudaice de la Sura si de Rab Aina. Lucrarea a fost conti­nuata de Rab Aina II (473-499. Maimonides face mai tarziu o editie prescurtata. Aceasta se mai foloseste inca.
Pozitiile fata de Talmud se deosebesc intre ele. Evreii liberali il considera ca pe un document istoric, facand distinctie intre documente general valabile si documente care exprima pareri individuale. Evreii ortodocsi recunosc validitatea absoluta a Talmudului ca intreg si il pun aproape pe acelasi picior de egalitate cu Vechiul Testament.
De-a lungul secolelor, Talmudul nu s-a bucurat de prea mare cinste din partea Bisericii Romano-Catolice. Se stie ca atat papa Inocentiu al IV-lea (1243-1254) cat si papa Benedict (1394-1424) au poruncit distrugerea si arderea publica a Talmudului, intrucat ei il considerau ca pe un element de rezistenta fata de cres­tinism.
In prezent Talmudul este lucrarea dupa care credinciosii evrei isi conduc viata. Cu toate acestea Talmudul nu poate fi luat in totalitatea sa ca un cod care are autoritate juridica absoluta. Aceasta se datoreaza faptului ca partile haggadice nu pretind si nici nu pot sa fie impuse credinciosilor spre crezare, ele fiind expresia credinciosiei, viselor, convingerilor si cunoasterii rabinilor venerabili, iar acest lucru nu este suficient pentru ca el sa fie evaluat ca un adevarat crez. Pe de alta parte, halaka releva pozitii divergente, intre care credinciosul trebuie sa aleaga. El ramane totusi un izvor de studiu pentru fixarea normelor de conduita.
Talmudul este in esenta caracterizat de un pragmatism foarte accentuat. Acest pragmatism se extinde pana si la notiunile legate de credinta in Dumnezeu. Credinta este preamarita numai in masura in care conduce la fapte bune. Din punct de vedere talmudic, a cunoaste pe Dumnezeu si a actiona contrar vointei Lui este mai rau decat a I se nega cu totul existenta .
Viata de apoi in budism

Dupa moarte, credinciosului budist i se deschide perspectiva a cinci forme de viata sau cinci stari fiintiale temporale, care concorda perfect cu retributia karmica. Acestea sunt dupa cum urmeaza: 1. iadul; 2. nasterea sub forma de animal;  3. nasterea sub forma de preta (spirite cu guri mici si pantece uriase, torturate de foame si de sete). Acestea corespund spiritelor fara locuinta din brahmanism, spirite pentru care nu au fost oficiate ritualurile de inmormantare) ; 4. nasterea ca om; 5. nasterea ca zeu. Primele trei forme de viata reprezinta diferite pedepse, in timp ce nasterea ca om sau ca zeu da inca o posibili­tate in plus de realizare a Nirvanei.
Dar nu numai oamenii si celelalte fapturi ale lumii sunt supuse legii transmigrarii, ci insusi intreg universul care, la randul sau, va lua o forma sau alta de viata, invatatura budista prezinta trei forme de viata, sau mai bine zis trei planuri de existenta prin care trece universul.

I. Kamavacara lumea desfatarii. Este nivelul fiintial in care exista desfa­tare  pentru  cele  cinci  simturi  si  corespunde  cu  primul  lacas  unde  traiesc fiinte  cu o varietate mare de trupuri si posibilitati de percepere.

II. Rupavacara lumea formei. De aici lipsesc simtul gustului, al mirosului si cel tactil. Aceasta stare de fiintialitate include patru lacasuri: lumea lui Brahman ;  zeii Abhasvara ;  zeii stralucitori  si fiintele fara perceptie. Aceste patru  lacasuri  se impart  in mai multe subdiviziuni, care sunt fara importanta eshatologica.

III. Arupavacara lumea fara forma in care este inclusa doar mintea ca element al perceperii si cunoasterii.

Cel care poseda cunoasterea (prajna) este eliberat de orice legaturi cu lumea empirica, deoarece el stie ca toate elementele sunt trecatoare, ca sunt dureroase, ca toate lucrurile nu au un eu permanent si ca tot ceea ce are un inceput are si un sfarsit.

Interpretand anumite afirmatii privind soarta celor care au realizat eliberarea ultima, adica Nirvana, unii ginditori ajuns la concluzia ca starea de Nirvana inseamna anihilare fiintiala.

Tot ceea ce este supus cunoasterii empirice este supus si reintruparii. De aceea, si necesitatea intoarcerii la starea de fiintialitate pura, care este din punctul de vedere al cunoasterii empirice, nefiinta. Aceasta stare fiintiala trebuie deosebita de neant. De altfel, conceptul de neant este cu totul strain gandirii hinduse si chiar si budiste.

Mesajul esential al budismului este indreptat mai ales spre inlaturarea  suferintei. Suferinta si incetarea suferintei sunt experiente realizabile. Nirvana nu este o stare viitoare, o perspectiva eshatologica; ea nu este nici trecut, nici prezent si nici viitor, ea exista pur si simplu si poate fi cunoscuta de minte. Ea poate fi realizata si acum.

Nirvana este descrisa ca fiind sunya-gol, insa ne intrebam cum poate golul-sunya sa fie o stare a realitatii ? Daca golul este realitate, atunci inseamna ca Nirvana este intr-adevar anihilare si inca o anihilare fiintiala absoluta, deoarece golul absolut, cum ar fi Nirvana, ar reprezenta in mod implicit o aneantizare absoluta.

Fara indoiala ca la prima vedere lucrurile stau asa si aceasta pe motiv ca notiunea de gol in gandirea noastra ne da imaginea de neexistenta. Daca analizam, insa, conceptul de gol in gandirea budista, atunci vom vedea ca lucrurile se prezinta oarecum diferit.

Radacina sanskrita pentru sunya se traduce prin a umfla. Sunya inseamna, in traducere literala, in legatura cu ceea ce este umflat. Aceasta radacina, pare sa fi exprimat ideea ca ceea ce pare "um­flat" pe dinafara, este "gol" pe dinauntru. Acest lucru poate fi dovedit pe baza filologiei comparate. Aplicand aceste notiuni cuvantului sunya, si punandu-le in legatura cu persoana umana, putem spune ca persoana umana este umflata, intrucat ea este formata din cele cinci skandhas, insa este goala pe dinauntru, deoarece ii lipseste un eu central. Prin aceasta am aratat cum s-a putut ajunge la notiunea de non-eu. In acelasi timp "umflat" mai inseamna a fi plin datorita unui corp strain, a contine un corp strain; aidoma unei femei insarcinate care duce in "umflatura" pantecului sau un fat ce nu face parte din trupul ei. Si in acest sens persoana umana nu contine nimic din ceea ce pare ca ii apartine  si,  ca   in  cazul femeii  insarcinate,   corpul  strain urmeaza  sa  fie  dat  afara..

Sunya exprima in traditia budista negarea  completa a  lumii   empirice  prin exercitiul  mintii.

Dupa cum lumea empirica este o stare fiintiala supusa spatiului si timpului, Nirvana este o stare fiintiala aspatiala si atemporala, in cadrul careia nu are loc nici nasterea si nici anihilarea. Ea este o stare de fiintialitate absorbita de adancul fiintialitatii eterne, pana la a se confunda cu Nefiinta. Astfel Nirvana este Fiinta in Nefiinta, adica fiinta in stare nemanifesta. Nirvana si lumea empirica sunt doua existente paralele care se conditioneaza reciproc.

Ca stare fiintiala, am vazut ca Nirvana este considerata lacasul realitatii, budismul nu ne spune nimic despre starea aceasta finala in care intra cel eliberat si iluminat. Astfel, daca Nirvana este realitate, atunci intrarea in Nirvana nu pare a fi clasata ca stingere. De fapt, cei care au realizat Nirvana in lumea aceasta nu considera ca stingere ci ca o distrugere a ceea ce este non-eu, a ceea ce este supus transmigrarii si inlocuirea non-eului cu un eu universal.
Orice ar reprezenta Nirvana, stingere sau intrare intr-o slare de fiinta pura atemporala si aspatiala, dupa cum am numit-o noi, ea ramane tinta finala in care nu mai are loc trairea ca experienta a suferintei.

Comunitatea umana in budism

Despre comunitate

Cele patru adevaruri nobile exprima caile prin care se poate ajunge la iluminare.In rezumat, aceste adevaruri nobile accentueaza urmatoarelor aspecte fundamentale ale vietii:
1.  Existenta sub orice forma implica suferinta sau durere;
2.  Cauza suferintei este dorinta de a trai, setea de viata;
3.  Incetarea suferintei, sau suprimarea ei este efectuata prin distrugerea definitiva a dorintei de viata;
4.  Calea care duce la incetarea suferintei este Calea nobila cu opt prescriptii:
a.  Credinta dreapta
b.  Atitudinea dreapta a mintii
c.  Vorbire dreapta
d.  Fapte drepte
e.  Traire dreapta
f.  Stradanie dreapta
g.  Stare dreapta a mintii
h. Meditatie dreapta.
Ceea ce deosebeste budismul de hinduism este faptul ca acesta nu adera la institutii si traditii sociale, ci cauta sa realizeze idealurile vietii facand apel la adevarurile nobile. In   timp   ce   in   hinduism dharma este ordinea divina intrupata in coduri legale, pentru budisti ea reprezinta adevarurile invatate de Buda si care trebuie implinite prin meditatie de catre fiecare persoana potrivit intelegerii sale. Buda este venerat nu numai ca fondator al religiei budiste, dar mai ales ca descoperitor al adevarurilor finale si indrumator al tuturor fiintelor catre aceiasi realizare comuna.
Aceste legi devin indatoriri universal valabile pentru toti cei care accepta sa urmeze pe Buda, fara distinctie de casta sau rasa. Budismul, a avut chiar de la inceputurile sale nota distinctiva de a se fi deschis fara nici o deosebire, nu numai claselor care aveau dreptul la invatamantul brahmanic, ci si celor care au fost redusi mai mult sau mai putin la treapta de servitori, sau celor care traiau liber si se gaseau intr-o stare de excomunicare. Buda a fost preocupat intr-o masura egala de viata calugarilor dar si de a lai­cilor.
Este adevarat ca Buda a infiintat un nou cin monahal si a fixat regulile de con­duita disciplinara si meditativa, al caror scop este realizarea finala a Nirvaniei; insa tot el a fost acela care a pus in stransa legatura fiintiala comunitatea monahala cu comunitatea laicilor, intrucat au existat si exista laici care nu pot adopta viata mo­nahala, cu austeritatile ei, viata ce reprezinta calea normala spre Nirvana.
Se poate observa ca comunitatea budista este impartita in doua grupari distincte. Pe de o parte, se afla calugarii, iar, pe de alta parte laicii.

A. Samgha
Samgha inseamna comunitatea sau fratietatea tuturor calugarilor si ascetilor. Samgha reprezinta doar o minoritate a comunitatii budiste. La baza vietii monahale exista trei voturi esentiale: saracia, castitatea si inofensivitatea.     
a.  Saracia Un calugar nu poate avea nici un fel de proprietate; doar vasul pentru cersit, un ac, mataniile, un brici cu care sa-si barbiereasca capul din doua in doua saptamani si un filtru cu care sa inlature vietuitoarele mici din apa de baut. Cersirea mancarii face parte din obligatiile zilnice ale calugarilor. Actul in sine are un dublu scop: sa dea posibilitatea laicilor de a face fapte bune si in acelasi sa faca pe calugari sa-si invinga mandria personala.
b.  Celibatul monahal sau castitatea. Castitatea este idealul de la care un calugar nu trebuie sa se abata.
c.  Inofensivitatea Doctrina aceasta are la baza ei doua principii:
1. Credinta in inrudirea tuturor fiintelor, care a fost reintarita de credinta in intrupare, potrivit careia un om poate ajunge intr-o viata viitoare orice alta necuvantatoare. Astfel,   daca   cineva   trateaza   cu   cruzime   un   animal,   el   poate   ca trateaza in acest fel o ruda raposata sau un bun prieten.
2. Cel de-al doilea principiu a fost expus in Udana, unde Buda spune : Gandurile mele au ratacit in toate directiile prin lume. Nicaieri nu am intalnit ceva mai scump cuiva decat eul sau personal. Deoarece fata de altii, pentru fiecare eul este scump, nimeni din cei care doresc sa castige ceva sa nu raneasca pe altul. Cu alte cuvinte, trebuie sa cultivam in noi un spirit de dragoste fata de altii, ca si cum in locul lor ne-am afla noi insine. Caci daca vom lasa ca virtutea milei sa creasca in noi, atunci nimanui nu i se va intimpla nimic rau.
B. Comunitatea laicilor
In esenta budismul ramane o miscare monahala. Aceasta miscare nu ar fi supravietuit daca nu ar fi fost sprijinita efectiv de comunitatea laicilor. In general, dupa invatatura lui Buda, laicii nu au nici cea mai mica sansa de a ajunge la iluminare. Tot ceea ce pot face, este ca prin fapte bune sa realizeze o intrupare mai favorabila care sa-i duca un pas mai aproape de calea nobila ce duce la iluminare. Datorita faptului ca laicii nu pot sa se mantuiasca, este necesar ca pastreze legaturi cat mai stranse cu comunitatea monahala. Aceasta indatorire nu revine numai laicilor ci si calugarilor deopotriva. Prin exemplul vietii lor multi calugari au servit ca modele de viata pentru laici.

Sufletul in budism

Pentru suflet literatura canonica budista intrebuinteaza mai multe cuvinte: attan, jiva, satta.

Jiva s-ar putea traduce prin cuvantul "suflet", folosind notiunea ebraica a acestuia  "iar omul a devenit suflet viu". Cartile canonice budiste folosesc termenul Jiva, doar pentru a desemna aspecte ale naturii spirituale a omului in comparatie cu facultatile trupesti, senzoriale.

Attan
inseamna suflare, spirit, insa in vorbirea curenta, attan mai inseamna si eu.
Folosirea destul de ezitanta a notiunii attan ne duce cu gandul la faptul ca in perioada fixarii acestei terminologii au existat proteste destul de dure nu impotriva naturii spirituale a omului, ci mai de graba impotriva atitudinii filozofice si religioase privind natura a ceea ce attan reprezenta. Astfel, literatura prebudista grupata in Upanishade si cea de mai tarziu, al carei exponent este Bhagavad Gita, propune si profeseaza un cult special pentru attan (atman).

Cateodata conceput ca ceva material, ca o substanta fina, localizata in inima si comparata in marime si forma cu diferite obiecte mici, acest microcosm (atman) a fost considerat ca fiind posesorul unor atribute apartinand unei divinitati macrocosmice (Brahman), cum ar fi atributul permanentei sau al infinitatii, al fericirii. Iar ajungerea la cunoasterea adevaratei iden­titati intre microcosm si macrocosm, intre Atman si Brahman, era considerata ca fiind realizarea sublimei cai de mantuire.

Trupul in budism

Despre trup

Pentru budisti, trupul, ca manifestare fiintiala, nu este nimic altceva decat lacasul raului. De aceea, se impune cu urgenta eliberarea din orice forma de viata materiala prezenta sau viitoare. Eliberarea este cea mai mare dintre binecuvintari, binele suprem si scopul cel mai sublim.
Trupul este considerat ca fiind "un lucru necurat si murdar", fata de el nu trebuie sa existe nici un fel de atasament. Nu exista alta durere sau suferinta mai mare decat trupul; foamea este cea mai rea dintre plagi, iar trupul cea mai mare suferinta.

Aceasta conceptie negativista si dezgustatoare fata de trup sta la baza parasirii caminului si adoptarii vietii monahale.
Trupul mai este considerat si ca o permanentizare a suferintei si aceasta pe motiv ca reprezinta nu numai sfera in care suferinta se face palpabila, dar este, vorbind la modul subiectiv, cel care da nastere suferintei. Caci potrivit invataturii lui Buda, suferinta este dorinta; dorinta, sub orice forma s-ar manifesta, isi are in mod ultim sediul sau originea in trup.
Din punct de vedere obiectiv, suferinta se afla in intrupare, in materie si, prin urmare, trupul este considerat ca ceva ce trebuie desconsiderat. Pentru acest motiv eliberarea completa de suferinta este posibila numai printr-o emancipare si detasare deplina de trup si de materie.
Desi in structura fundamentala a doctrinei sale Buda are o atitudine negativista fata de trup, sustinand ideea unei evadari din existenta trupeasca, el indeamna totusi la grija fata de trup prin formarea unor obiceiuri de slujire cu adevarat. Astfel, el interzice sinuciderea, sustine moderatia in alimentatie, interzice bauturile alcoolice etc .
Dar nici fata de celelalte creaturi omul nu trebuie sa adopte o atitudine distructiva si de agresivitate. In   om   nu trebuie   sa   existe   nici   macar   dorinta   de face rau. Orice relatie, fie ea intre oameni sau cu lumea inconjuratoare, trebuie fie guvernata de marea lege a iubirii.

Originea omului in budism

Natura omului in budism

Spre deosebire de hinduism din care isi trage originea, budismul este o religie a conditiei umane, care se straduieste sa puna bazele unul stil de viata prin care omul sa fie smuls din drama metafizica a durerii fiintiale (pe care o traieste datorita propriei sale activitati).
Intalnim in antropologia religioasa budista, doctrina despre karma si samsara, ca fiind elemente esentiale in explicarea originii omului.
In centrul atentiei ganditorului budist se afla suferinta. Insusi Buda, dupa ce a ajuns la iluminare, isi incepe predica sa din Benares: "adevarul nobil despre suferinta este: nasterea este suferinta, imbatranirea este suferinta, boala este suferinta, moartea este suferinta, durerea, nelinistea si disperarea sunt suferinta, unirea cu ceea ce nu iubesti este suferinta, separarea de ceea ce iubesti este suferinta, a nu obtine ceea ce doresti este suferinta".
Adevarul nobil al originii suferintei este acesta: este setea dupa exis­tenta, care duce la renastere si redevenire, insotita de pofta lacoma. Ea gaseste mereu placere in cele de aici si de acolo, adica setea de placere, setea de existenta si deve­nire si setea de non-existenta (auto-devenire).
Adevarul nobil al suprimarii suferintei este acesta: stingerea totala a setei acesteia prin parasirea ei, prin renuntarea la ea si prin eliberarea de ea, prin detasarea de ea.
Adevarul nobil despre Cararea care duce la suprimarea suferintei este acesta: este pur si simplu acea carare nobila cu opt perspective, adica: "cugetare dreapta, gandire dreapta, vorbire dreapta, fapta dreapta, traire dreapta, stradanie dreapta, stare dreapta a mintii, meditatie dreapta".
Notiunea de suferinta este mult mai complexa si mai profunda decat se pare la prima vedere. Prima si cea mai simpla semnificatie a suferintei este aceea de durere, mizerie, mahnire; tot ceea ce este opus fericirii (suhka). In acelasi timp, suferinta mai are si o semnificatie metafizica, sugerand de lipsa de perfectiune.

Budismul primar nu a promovat ideea unei entitati sau fiinte fixe, care sa stea la baza realitatilor empirice si sa le determine natura. Singurele lucruri care exista sunt fenomenele substantiale, numite dharmas.
Iluminarea lui Buda consta in descoperirea esentiala ca suferinta umana are o singura cauza: dorinta de a fi; in alte cuvinte, este atasat de viata. Dupa ce a descoperit aceasta piatra filozofala, am putea spune, Buda  mediteaza inca sase saptamani asupra lantului cauzalitatii, prin care el incearca sa explice originea suferintei, dar si metoda de suprimare a ei.

Structura dinamica, a "lantului cauzalitatii" este:
1.  Avidya - ignoranta, necunoastere, nestiinta;
2.  Samskarah - activitate;
3.  Vijnana - constiinta.
4.  Namarupa - nume si forma; minte si itrup.
5.  Sadayatanam  - cele sase  cimpuri,  adica  cele  cinci  simturi  si  mintea obiectele lor;
6.  Sparsa - unirea sexuala (dintre barbat si femeie);
7.  Vedana - sentimentul;
8.  Trsna - setea, dorinta (tanha);
9.  Upadana - atasarea de viata;
10.  Bhava - devenire (concepere);
11.  Jati - nastere (renasterea);
12.  Jaramarana - batranetea. si moartea.
Ele nu stau numai la baza vietii de pe pamant, ci constituie elementele fundamentale care cauzeaza atat vietile anterioare, trecute, cat si pe cele care vor veni. Este adevarat ca ele folosesc ca exemplu starea fiintiala de acum a omului, asa cum aceasta se contureaza pe pamant, dar o pun in permanenta lega­tura cu ceea ce a fost si cu ce va fi, formand astfel cu trecutul si cu viitorul un fragment din insiruirea vesnica a procesului nasterilor si al mortii. Avidya isi gaseste punctul de plecare la viata anterioara pe care o descrie ca ignoranta, a carei urmare fireasca este activitatea. In alte cuvinte, aceasta vrea sa insemne ca activitatea din viata anterioara, stimulata de ignoranta, este cea care da nastere in mod direct vietii prezente.
Ce este avidya? Avidya este necunoastere, este starea in care mintea, confunda lumea abstracta a lucrurilor si evenimentelor cu lumea concreta. Pe plan superior avidya este lipsa de auto-cunoastere, lipsa cunoasterii sine; necunoasterea faptului ca orice obiectivare este o incercare inutila a omului de a se cunoaste pe sine. Pentru cel care se cunoaste pe sine nu exista nici un dualism intre el si lumea externa. Avidya este neluarea in seama a faptului ca subiectul si obiectul sunt in corelatie, aidoma celor doua fete ale  unei   monede.
Punctul de pornire in gandirea lui Buda referitor la viata este legatura dintre viata antecedenta, trecuta si cea noua. Din nefericire nici asupra acestui punct care pare atat de simplu nu exista un consens. Cercetatorii in acest domeniu nu arata precis care a fost punctul de vedere al lui Buda asupra acestei legaturi. De altfel ei sunt pusi aproape in imposibilitate de a face acest lucru, deoarece Buda a fost preocupat mai ales de felul in care durerea sau suferinta (dukkha) ar putea fi suprimata.
Punctul de plecare al vietii pamantesti este, dorinta inconstienta de a trai. Scopul budismului este de a descoperi metoda prin care aceasta dorinta fiintiala empirica poate fi suprimata.

Viata de apoi in Egiptul antic
Viata de dupa moarte
Dupa parerea lui Herodot , egiptenii ar fi fost primii oameni care au vorbit despre nemurirea sufletului. Dar, chiar daca nu se poate acorda o valoare absoluta unei astfel de afirmatii, este sigur ca egiptenii au avut o credinta neobisnuit de puternica in nemurirea sufletului, aceasta credinta constituind una dintre caracteristicile esentiale ale vietii si religiei lor. Sapaturile arheologice facute in Egipt au dat la iveala urmele unui intens cult al mortilor inca din epoca preistorica, iar documentele scrise si cele nescrise de mai tirziu dovedesc ca pentru egipteni cultul soarelui si cultul mortilor formau preocuparile de capetenie ale vietii lor.
 Este foarte probabil ca la inceputurile civilizatiei egiptene sa fi existat o conceptie destul de grosolana despre viata viitoare. Descoperirile arheologice au aratat cum in epoca preistorica egiptenii isi ingropau mortii culcati pe o parte, in pozitia numita "chircita" si avand in preajma lor unelte de lucru si provizii de mancare si bautura. "Locul de veci" al mortilor trebuie sa fi fost deci la egipteni in acea vreme mormantul insusi. Acolo i se aducea mortului hrana. Acolo, la mormant, se desfasura cultul datorat mortilor de catre cei vii. Pe timpul dinastiei a IV-a apare insa credinta ca sufletul mortului poate pleca din mormant pe un timp mai mult sau mai putin lung sau ca isi poate alege alta locuinta mai placuta. Tot acum s-a putut forma si credinta despre o lume indepartata a mortilor, in care se ajunge pe un drum greu, plin de peripetii si primejdii. Pentru a sfatui si calauzi sufletul in timpul acestei calatorii postume, s-au compus acele Carti ale mortilor, adevarate ghiduri ale lumii de dincolo. In aceste carti sufletul mortului gasea indicii despre tot ce trebuia sa faca si sa spuna pentru a izbuti sa ajunga in fericita lume a mortilor. Ceva mai mult, pretiosul ghid cuprindea si planuri amanuntite ale locurilor mai incurcate din lumea subterana, ca si portretele personajelor de seama, bune sau rele, pe care mortul trebuia sa le cheme in ajutor sau sa se fereasca de ele.
 Dar unde era pentru egipteni acea fericita sau poate nefericita  lume a mortilor este greu de precizat. Nu fiindca n-ar fi indicatii in textele egiptene, ci fiindca aceste indicatii se deosebesc foarte mult unele de altele. Aceasta probabil pentru ca in epoca preistorica a Egiptului au fost mai multe doctrine locale cu privire la destinul sufletului; doctrine care apoi, chiar in Textele din piramide si in Cartea mortilor, apar revizuite si sintetizate.
 Izvoarele provenite din diferitele centre principale ale Egiptului relateaza felurite variante ale temei eshatologice, in functie de caracterul special al zeitatii locale. Astfel, la Memfis se credea ca sufletele mortilor merg intr-un loc trist, spre apus, in desertul Libiei, unde isi avea resedinta Sokoris, zeul funerar al Memfisului. La Heliopolis se credea ca sufletele calatoresc fericite, impreuna cu zeul Ra, pe barca acestuia, care noaptea trecea printr-un loc intunecos numit Duat, situat undeva, afara din Egipt, spre apus. Pentru locuitorii din Abydos, intrarea in lumea cealalta era situata la apus de acel oras, acolo unde barca soarelui se strecura in fiecare seara in imparatia mortilor printr-o crapatura a muntelui.
 Cea mai raspandita versiune eshatologica si care a predominat in tot Egiptul a fost desigur cea osiriana. Potrivit legendei osiriene, zeul civilizator Osiris a fost omorat de fratele sau Seth si apoi a fost inviat prin procedee magice de catre Isis, Nephtys, Anubis etc. Aceste procedee magice nu erau insa decat vechile rituri egiptene ale mumificarii, carora mitul osirian a venit sa le dea un anumit sens, o anumita explicatie: aceea ca riturile inmormantarii transforma pe mort intr-un Osiris si-l fac sa invie si sa traiasca viata vesnica si fericita a zeului, putand chiar sa poarte numele de Osiris pe langa numele sau. Calatoria sufletului dupa moarte avea ca tinta imparatia lui Osiris, campiile lui Iaru unde sufletele duceau o viata fericita, servind pe Osiris asa cum au servit pe faraon, dar in conditii mult mai favorabile, deoarece fertilitatea campiilor lui Iaru era mult mai mare decat aceea a regiunii Nilului.
 Raiul egiptenilor antici era deci conceput ca o foarte frumoasa vale a Nilului, cu canale de irigatie, cu inundatii fertilizatoare, cu recolte foarte imbelsugate si chiar cu posibilitatea pentru suflete de a pune pe altii sa lucreze in locul lor, asa cum lucrau in Egipt sclavii. Este vorba de "Raspunzatori" (usabtu), statuete de pamant smaltuite, care se puneau de catre rude in mormant si aveau rolul sa raspunda prezent in momentul cand mortul, pus la munci grele de noul sau stapan, Osiris, va avea nevoie sa fie inlocuit de cineva.
 Judecata lui Osiris. Egiptenii concepeau in general viata viitoare ca un fel de paradis terestru. Totusi, inca din timpuri foarte vechi apare in eshatologia lor si ideea morala. Caracterul moral al eshatologiei egiptene apare lamurit in asa-numita Judecata a lui Osiris.
 In capitolul 125 al Cartii mortilor este prezentat un tribunal, in fata caruia mortul trebuie sa se infatiseze pentru a-si sustine cauza, marturisindu-si curatia morala. Imaginile cuprinse in acest capitol arata pe Osiris asezat pe un tron maret si prezidand ceremonia. El este asistat de 42 de judecatori, numar care ar corespunde celor 42 de nome ale Egiptului. Mortul este condus de zeul Horus in marea sala a judecatii. De fata este si Anubis. Impreuna fac cantarirea sufletului mortului pe o balanta. Pe un taler al balantei este asezata inima mortului, iar pe celalalt o pana, simbol al zeitei adevarului, Maat. Deoparte sta un animal hidos, jumatate crocodil, jumatate hipopotam, numit Oms, un fel de Cerber. Acesta asteapta rezultatul cantaririi inimii, pentru ca, in cazul ca balanta nu ramane fixa si se inclina intr-o parte, sa devoreze imediat inima mortului. Mortul nu ramane pasiv fata de cele ce se intampla cu sine, ci se agita, se apara, isi sustine nevinovatia printr-o ,,marturisire negativa", in care arata faptele rele pe care ar fi putut sa le faca dar nu le-a facut. Adresandu-se lui Osiris, il saluta ca pe un zeu al dreptatii, asigurindu-l ca n-a facut nici o fapta rea, nu si-a omorat rudele, n-a mintit, n-a tradat, n-a parit, n-a barfit, n-a facut pe nimeni sa sufere de foame, n-a facut pe nimeni sa verse lacrimi, n-a comis adulter, n-a micsorat banita de grau, n-a falsificat masura cotului, n-a apasat pe varga de fier a balantei si asa mai departe, sfarsind prin a repeta: "Sunt curat, sunt curat, sunt curat, sunt curat !" Adresandu-se apoi judecatorilor, le cere sa aduca in fata zeului marturie favorabila, sa nu spuna nimic rau despre el, pentru ca a dat paine celui infometat, apa celui caruia ii era sete, vesminte celui care era gol etc. In urma acestei duble recomandari, zeul Toth, scribul zeilor, care statuse cu condeiul in mana si asteptase cantarirea, isi face raportul catre Osiris spunand: "Cutare a fost cantarit pe balanta, nu i s-a gasit nici o vina, inima sa e dreapta, mainile sale sunt curate, trupul sau este lipsit de orice rau; acul balantei este la mijloc, nici un pic de o parte sau de alta". Atunci judecatorul suprem pronunta hotararea, dandu-se voie mortului sa mearga unde vrea in lumea spiritelor si a zeilor, fara sa fie oprit de pazitorii portilor raiului (Amenti). Imperiul lui Osiris ii este deschis.
 Ideea de sanctiune nu apare destul de limpede in eshatologia egipteana. Totusi, in textele de origine tebana se intalneste ideea de un loc lugubru, cu suferinte atroce, iar din alte texte s-ar parea oaacei care ieseau rau la judecata lui Osiris erau devorati indata de judecatori sau de animalul hidos de care am amintit, se intorceau pe pamant la o viata mizerabila sau se intrupau in animale necurate.

Zeii in Egiptul antic
ZEII
Panteonul egiptean era format din foarte multi zei; cercetatorii intampinand dificultati nu numai din cauza numarului de divinitati egiptene, ci si din cauza ca, in timp, zeii locali au fuzionat necontenit intre ei. Apoi, este greu de deosebit zeitatile cultivate realmente de poporul egiptean de creatiile artificiale ale teologiei egiptene.
 Primul loc intre zeii egipteni il ocupau zeii solari. Cel mai vechi si mai cunoscut zeu solar era Ra, adorat in special la Heliopolis. Acest zeu, credeau egiptenii, se plimba cu barca pe oceanul cerului intr-o nesfarsita calatorie cereasca, insotit de suita zeilor, a zeitelor si a sufletelor celor morti. Calatoria sa de la rasarit la apus era socotita ca plina de peripetii si lupte totdeauna victorioase impotriva puterilor intunericului, reprezentate uneori printr-un sarpe.
 Tot un zeu solar era si Horus, unul dintre cei mai populari zei ai vechiului Egipt. Fiind pus in legatura cu Ra, zeul principal al soarelui, a fost considerat ca sufletul sau copilul acestuia si luptand ca si Ra impotriva puterilor intunericului. Era reprezentat cu cap de uliu. Grecii au facut din Horus un zeu al tacerii, din pricina gresitei interpretari date de ei reprezentarii egiptene a lui Horus ca un copil care duce degetul la gura.
 Un alt zeu solar era Turn, reprezentat totdeauna sub forma omeneasca.
Cu vremea, aceste trei personificari ale soarelui  Ra, Horus si Turn, au primit semnificatii deosebite din partea teologiei egiptene, Horus simbolizand soarele rasarind, Ra soarele la amiaza si Turn soarele apunand.
 Un alt zeu principal al egiptenilor, adorat in special la Memfis, era Ptah. Acesta a fost la inceput un zeu al pamantului. Apoi a fost asociat cu alti zei ai mortii, luand forma unui om mumificat. Forma sa vie era reprezentata prin faimosul taur Apis.
 In credinta populara egipteana si in doctrinele privitoare la morti, ocupa un loc foarte important Osiris, marele si puternicul prieten al mortilor, reprezentat printr-un om infasurat in panglicile mumiei. Legenda perechii divine Osiris si Isis ne-a fost transmisa de Plutarh si confirmata de textele egiptene. Aceasta legenda, foarte populara in Egiptul antic, arata pe Osiris ca fiu al cerului si al pamantului. El era rege al Egiptului, intreprinzand o mare opera civilizatoare si invatand pe oameni practicarea binelui si a virtutii. Seth, fratele sau, gelos pe popularitatea acestuia, l-a ademenit la un banchet sa intre intr-o lada, pe care inchizand-o a dus-o si a aruncat-o in mare. Isis, indurerata, si-a cautat sotul pana cand l-a gasit in sfarsit, dus de apa in orasul fenician Byblos. Aducandu-l inapoi si lipsind un moment de acasa, Seth da peste lada cu cadavrul lui Osiris, taie cadavrul in bucati si le risipeste in delta Nilului. Isis cauta indurerata aceste bucati, le aduna si, cu ajutorul zeului Anubis, imbalsameaza pe Osiris si-i da o noua viata, divina. Acum Osiris devine stapan si judecator al mortilor. Horus, fiul lui Osiris si al Isidei, animat de dragoste filiala, isi razbuna tatal, izbutind sa detroneze pe Seth si sa ia el tronul Egiptului.
 S-au dat diferite interpretari acestui mit. Unii vad in el o incercare de a se explica intrarea mortii in lume, deoarece Osiris era primul om si in acelasi timp si primul mort. Altii considera lupta dintre Osiris, Isis si Horus, de o parte, si Seth, de alta parte, ca o reprezentare a vesnicei lupte dintre Nil, impreuna cu tinuturile fertilizate de el, si desert.
 Seth, personajul care intruchipeaza ideea de rau in acest mit si caruia grecii ii vor spune Typhon, va fi fost probabil la origine un zeu al pamantului, un demon al desertului nisipos si sterp. Era reprezentat ca un animal hidos, cu urechi mari si cu coada despicata, sau sub forma unui om cu capul acestui animal.
 Un zeu de mai mica importanta, dar cu atributii interesante, este Toth, zeu al lunii, adorat sub forma unui ibis sau a unui babuin. Adesea era reprezentat cu cap de ibis. Era scribul si consilierul zeilor. I se zicea "inima si limba lui Ra". I se atribuia inventia scrisului si compunerea cartilor sacre. Sotia sa era zeita istoriei. Grecii l-au confundat cu Hermes al lor si neoplatonicii l-au numit Ilennes Trismegistul (,,cel de trei ori foarte mare").
 Asociata Iui Toth era zeita Maat, zeita dreptatii si a adevarului, numita in Textele din piramide "pazitoarea cerului".
 O zeita dintre cele mai populare era Hathor, in care probabil ca au fuzionat mai multe zeite.
Amon, zeul local al Tebei, a carui semnificatie prima nu se cunoaste, a devenit cu vremea zeu solar, combinandu-se cu Ra si, sub numirea Amon-Ra, a fost cel mai puternic zeu egiptean la inceputul Regatului nou. El a fost deci zeul suprem al epocii de apogeu politic, cultural si religios al Egiptului.
 Trebuie sa amintim de locul deosebit de important pe care regele, faraonul, il ocupa in panteonul egiptean. Astfel, dupa mitologia egipteana, Egiptul a fost guvernat mai intai de zei, Ra insusi fiind primul faraon. Faraonii dinastiilor istorice erau deci nu numai continuatorii vechilor dinastii divine, ci erau ei insisi zei, in calitatea lor dubla de fii si mostenitori ai zeilor. Fiecare faraon se nastea printr-un fel de conceptie supranaturala, ca fiu al unei pamantence si al lui Ra. Faraonul era "Horus in palat". Urcarea faraonului pe tron era asemanata cu urcarea soarelui pe tronul lui Horus. Zeii insisi luau parte la ceremonia incoronarii, purificand pe noul rege si transmitandu-i puterea divina. O ceremonie zilnica, in care faraonul intra in templu si imbratisa statuia zeului, era menita sa-i transmita necontenit puterea divina. Dupa moarte, faraonul era adorat oficial intr-un templu ridicat inca in viata fiind. Cultul sau se continua timp de secole si milenii. In tinuturile cucerite de faraoni, ca de pilda Nubia, era obligatoriu cultul faraonului inca din timpul vietii acestuia.
 Cel mai cunoscut animal adorat de egipteni era taurul sacru Apis, socotit ca intrupare a lui Ptah, zeul pamantului, si apoi identificat cu Osiris. Taurul Apis a avut o mare insemnatate in cultul memfit. El simboliza fecunditatea. Taurul ales pentru a fi adorat trebuia sa fie de culoare neagra, sa aiba in frunte o pata alba, triunghiulara sau patrata, si o alta pata alba, in forma de semiluna, pe soldul stang. O serie de ceremonii aveau loc in legatura cu acest faimos animal.
 Cine omora un animal sfant sau o pasare sfanta era pedepsit cu moartea.

Date istorice
Preliminarii:
Tara Egiptului este numita de Herodot "un dar al Nilului", fara Nil, Egiptul nu ar fi decat un colt din imensul pustiu al Saharei.
 Parerea cea mai acreditata este aceea ca poporul egiptean s-a nascut din amestecul unui sir de triburi diferite care faceau parte din populatiile indigene ale Africii de Nord si de Est.
 Ca organizare politica, Egiptul a avut la inceput un regim patriarhal, adica populatia era impartita pe ginti, apoi s-a impartit pe comunitati teritoriale numite de catre greci nome si care erau in numar de circa 42. Pe la mijlocul mileniului al IV-lea i. Hr., se formeaza doua state: Egiptul de Sus, in regiunea izvoarelor Nilului, cu Teba cetate principala, si Egiptul de Jos, in Delta Nilului, cu Memfis cetate principala. Pe la sfirsitul mileniului al IV-lea i. Hr., cele doua state egiptene au fost reunite sub un singur rege, sub un faraon, Menes conform traditiei, luind astfel nastere prima dinastie a faraonilor egipteni.
 Dezvoltarea statului unificat egiptean a cunoscut urmatoarele perioade: Regatul timpuriu (3000-2 778 i. Hr.), cu capitala la Thinis,; Regatul vechi (2 778-2 263), cu capitala la Memfis, in care timp se construiesc marile piramide; perioada "regalitatilor multiple" (2263-2 050); Regatul mijlociu (2 040-1 730); cu capitala la Teba; anarhia si invazia hicsosilor (1730-1562), hicsosii  fiind triburi nomade asiatice ; Regatul nou (1562-1085), cu capitala la Teba, perioada care constituie apogeul politic si cultural al Egiptului antic; Regatul tirziu (1085-525), cu capitala la Sais .In anul 525 i. Hr., Egiptul a incetat de a mai fi un stat liber.
 Religia a jucat un rol important in viata egiptenilor antici, dominind intreaga lor istorie. Herodot scria despre egipteni ca sunt "cei mai religiosi dintre toti oamenii" (Istorii, II, 37). Privita in general, religia egipteana consta din adorarea sub diferite forme a naturii si in special a soarelui. Este deci o religie a naturii. Aceasta religie nu se prezinta insa ca fiind ceva unitar, ci ca un complex format din elemente eterogene, uneori chiar contrare.
 Inainte de anul 4000 i Hr., deci inainte ca Menes sa fi realizat unitatea Egiptului, fiecare trib era independent, avand zei proprii, temple, preoti, rituri si credinte specifice. Dupa unificare, fiecare trib a pastrat o oarecare autonomie religioasa, care a fuzionat intr-o structura religioasa; au fost pastrati zeii fiecarui trib, formandu-se un panteon, insa fiecare zeitate locala isi avea cultul ei aparte. Trebuie spus ca multiplicitatea zeilor se datora de multe ori numelor pe care le aveau si nu zeilor. Zeul creator suprem era numit Atum la Heliopolis, Ptah la Memphis, Thoth la Hermopolis in Egiptul de Mijloc, Amon la Theba, Horus la Edfu si Khnum la Elephantina. Toate aceste zeitati au acelasi atribute, aceeasi natura si aceleasi functii. Diferenta lor consta doar in reprezentarea externa si in cateva trasaturi accidentale.
 Religia egipteana este considerata ca fiind cea mai veche si aceea care a avut cea mai lunga perioada de existenta dintre toate religiile lumii. In lunga sa existenta, aceasta religie a suferit o serie de transformari, cunoscand forme inalte de spiritualitate, dar si aspecte din cele mai grosolane. Cu toata aparenta de unitate, religia egipteana a fost de fapt un adevarat mozaic de credinte si rituri, care gravitau in jurul catorva idei principale, intre care cultul solar si credinta in nemurirea sufletului.
 Cultul solar, cu numeroasele lui variante, reprezenta ideea de unitate divina, soarele fiind zeul suprem caruia i se subordonau toti ceilalti zei. Teologia egipteana s-a ridicat la un inalt nivel de speculatie, atingand, prin fuzionarea zeilor, un monoteism sui generis, mai ales prin cultul discului solar, al lui Aton. Dar aceasta nu inseamna nicidecum, asa cum s-a pretins uneori, ca religia egipteana a fost cumva monoteista in adevaratul inteles al cuvantului si cu atat mai putin universalista. Poporul nu i-a urmat pe teologi in speculatiile lor si teologii insisi au cultivat un politeism traditional de parca nici n-ar fi existat acele speculatii teologice. Structura insasi a religiei egiptene era politeista si cultul insusi al acestei religii era de asa natura incat nici o speculatie monoteista nu putea fi in stare sa schimbe caracterul politeist al acestei religii.
 In ceea ce priveste cel de-al doilea aspect principal al religiei egiptene antice pe care l-am mentionat, credinta in viata viitoare, putem spune ca aceasta credinta a facut ca pamantul Egiptului sa fie presarat cu monumente funerare ca nici o alta tara din lume, egipteanul  antic considerind viata aceasta ca o simpla anticamera a vietii celeilalte.

Temple, preoti, rituri si sarbatori
Cultul
a) Locurile de cult. Templul era la egipteni "locuinta zeului". In el se pastra statuia zeului si era instalat animalul sau sfant. La inceput egiptenii faceau locuinte modeste pentru zei. Acestea nu erau uneori decat simple colibe impletite din nuiele de rachita si inchise cu un gard de pari. La intrare,  erau puse insignele tribului si emblema zeului, sculptata in lemn. Mai tarziu s-au construit temple din piatra, de forma patrata si cu doua usi, una in fata celeilalte, servind preotilor pentru a intra pe una si a iesi pe cealalta cand purtau idolul in procesiuni. Cel mai impunator din  monumentele de piatra este celebrul templu imperial al lui Amon-Ra de la Karnak. Celelalte temple care s-au pastrat, cel de la Denderah, inchinat zeitei Hathor, cel de la Edfu, inchinat zeului Horus, cel de la Luxor, Ramesseum-ul, aveau toate cam aceeasi impartire. In apropierea fiecarui templu era de obicei un templu mai mic, numit mammisi ("camera nasterii"), in care se presupunea ca se nascuse fiul marelui zeu al templului principal. Drumul care ducea la templu era strajuit de o parte si de alta de sfincsi, iar inaintea intrarii erau doua obeliscuri monolitice, uneori foarte inalte si acoperite cu inscriptii. Pe peretii interiori ai templului erau reprezentate ceremonii in legatura cu cultul zeului, iar pe peretii exteriori erau zugravite scene din luptele victorioase ale regelui.
 In timpul Regatului nou s-au construit si temple sapate adanc in stanci.  Cele mai renumite temple in acest caz sunt cele de la Ipsambul, din Nubia.
 In templul propriu-zis nu se celebrau niciodata ceremonii publice. In el intrau numai preotii principali ai templului si, in anumite imprejurari, faraonul. Ceremoniile publice se desfasurau afara, in curtea templului.
 b) Preotii. Singurul preot in intelesul strict al cuvantului era la egipteni regele, in calitatea sa de zeu si de fiu al zeilor. Ceilalti preoti isi implineau functia ca inlocuitori, ca imputerniciti ai regelui. Preotii egipteni se bucurau de o mare cinstire din partea poporului si aveau uneori o putere politica extraordinara, cum a fost aceea care a provocat reactiunea regelui Amenofis al IV-lea. Ei n-au format totusi o casta inchisa. Cu vremea insa  s-a constituit un sacerdotiu propriu-zis, care mai ales in epoca de decadenta a religiei egiptene devenise extrem de numeros.
 Ierarhia preotilor egipteni avea in fruntea sa un mare preot. Subalternii acestuia se imparteau in diferite categorii: "ceremoniarii" sau "lectorii", care recitau formulele sacre scrise pe rulouri de papirus, "servantii", un fel de diaconi care acompaniau pe oficianti, "cei curati", "parintii divini", "profetii" si altii, care implineau tot felul de oficii la temple.
 Existau si preotese in cultul egiptean, indeosebi in acela al zeitelor Nut si Hathor,precum si in cultul mortilor. Functia lor principala era aceea de a se ocupa cu muzica si dansul in cinstea zeilor.
 Pe langa privilegiile de care se bucurau, preotii egipteni trebuiau sa se supuna unor restrictii. De pilda: nu aveau voie sa manance altfel de carne decat din cea adusa ca sacrificiu; le era interzisa consumarea carnii de porc si de peste; intrebuintau foarte putin untdelemn si vin; se imbracau cu haine foarte simple si isi radeau capul. De asemenea trebuiau sa se supuna unor lungi si complicate purificari.
 c) Riturile. Cultul egiptean era de doua feluri: zilnic si festiv. Riturile cultului zilnic erau randuite cu amanuntime si erau foarte complicate. Astfel, la templul din Abydos, cultul zilnic comporta 35 de ceremonii distincte, iar la cel din Teba aproape 60 de ceremonii. Zeul era tratat ca un rege caruia nu trebuia sa-i lipseasca nimic. I se facea toaleta zilnica, i se ofereau mancaruri alese, i se aduceau flori din abundenta ca sa-i incinte privirea etc. Riturile principale aveau ca scop sa aplice idolului cultul osirian al reinvierii. Adica se credea ca prin implinirea ritualului secret, care se practica pentru chemarea in viata a unei statui, zeul reinvia, asa cum reinviase Osiris.
 Riturile cultului festiv se desfasurau cu o extraordinara amploare. In astfel de imprejurari se dadea putinta poporului sa-si contemple zeul, care era scos din sanctuarul sau si prezentat publicului, de obicei pe un fel de barca. Se obisnuia de asemenea ca zeul sa faca vizite vreunui alt zeu sau zeita cu care era socotit inrudit. De pilda, zeita Hathor de la Denderah facea vizita o data pe an lui Horus de la Edfu. Atunci idolul era asezat pe o  barca, proprietate a templului, si calatorea pe Nil cu un alai de muzici, dansuri si tamaieri. La marile sarbatori, regele insusi oficia ca mare preot si se intampla uneori sa-si adore propria statuie, recunoscandu-se ca zeu.
 Exista la egipteni si un cult particular, savarsit de capul familiei la propriul sau domiciliu. Acest cult consta din sacrificii pentru stramosi si din implinirea unor rituri cu prilejul diferitelor evenimente familiale mai importante.
 Ca si in alte religii, jertfele si ofrandele formau partea principala a riturilor cultului egiptean. S-a discutat asupra sacrificiului uman in cultul egiptean, dar este sigur ca acesta a existat. Astfel, Amenofis al II-lea se lauda ca dupa o victorie a sacrificat tatalui sau, zeul Amon, sapte conducatori sirieni, iar pe peretii templelor si ai mormintelor regale sunt reprezentari de suverani, chiar din dinastiile Regatului nou, ucigand inaintea imaginii unui zeu, pe suveranii sau conducatorii de osti straine invinsi. De asemenea, cand se punea prima piatra la construirea unui templu se aducea un sacrificiu omenesc; obicei care a fost suprimat cu timpul.
 d) Sarbatorile. Cele mai importante sarbatori anuale erau cele legate de inundatiilor produse de Nill. Schimbarea anotimpurilor, zilele aniversare ale nasterii si ale urcarii pe tron a regelui erau de asemenea prilejuri de sarbatori. Fiecare templu isi avea zilele sale proprii de sarbatoare, care se raportau la evenimente mitice din viata zeului respectiv, incit fiecare templu isi avea calendarul sau.
 Tot aici am putea aminti si de celebrele "mistere osiriene", care erau de doua feluri. Unele se desfasurau sub cerul liber, cu participarea intregului popor. Altele aveau loc in secret, in templu, in fata unui numar de initiati.
 d) Riturile de inmormantare. Unor astfel de credinte cu privire la viata viitoare le corespundea desigur un ansamblu de rituri de inmormantare. In epoca preistorica, egiptenii isi ingropau mortii la fel cu toate popoarele cu o civilizatie inferioara. Cadavrul era strans legat in pozitia chircita si culcat pe partea stanga, cu capul cel mai adesea spre sud si cu fata spre vest. Uneori cadavrul era taiat in bucati si capul pus deoparte, pentru ca mortul sa nu devina primejdios pentru cei vii, venind printre ei ca strigoi. In aceasta perioada nu exista practica mumificarii. Mai tarziu insa, ideea de ka, a dus la conservarea cadavrelor prin imbalsamare, operatie in care egiptenii au excelat.

Exista doua descrieri clasice despre felul cum imbalsamau egiptenii cadavrele, una a lui Diodor Sicilianul si alta a lui Herodot. Acesta din urma arata ca existau mai multe feluri de imbalsamari, dupa pretul pe care rudele mortului il puteau plati specialistilor in arta imbalsamarii. Imbalsamarile cele mai scumpe se faceau in felul urmator. Se extragea prin nari cu un fier incovoiat o parte din creier, iar cealalta parte era lichefiata prin anumite medicamente. Apoi cadavrul era golit de intestine, curatit si purificat cu o infuzie de vin de palmier si cu aromate pulverizate. Locul ramas gol era umplut cu smirna pisata si cusut la loc. Cadavrul era apoi imbibat cu azotat de potasiu  si pus la pastrare intr-un loc ascuns timp de 70 de zile. Dupa aceea era infasurat de la cap pana la picioare in fisii de panza inmuiate in cauciuc. Pe fata i se punea o masca de in, care pastra asemanarea cu figura mortului. Rudele aveau grija ca indata dupa imbalsamare sa bage cadavrul intr-o cutie speciala, de lemn, construita in forma de om si avand doua ferestre rotunde in directia ochilor, pentru ca mortul sa poata vedea soarele. Exteriorul acestei cutii era plin de inscriptii cu rugaciuni catre zeii protectori ai mortilor: Osiris, Isis, Anubis, Nephtys etc. Dintre obiectele de inmormantare nu lipsea niciodata o barca.
 Ca o masura de prevedere pentru cazul ca imbalsamarea n-ar fi fost perfecta si astfel mumia nu s-ar fi pastrat, se asezau in mormant una sau mai multe statui sau statuete, care reprezentau pe mort si care puteau sa tina locul mumiei, servind ca salas al "dublului", al lui ka.
 In mainile mortului si intre benzile mumiei se puneau texte sacre, rugaciuni si mai ales Cartea mortilor, care trebuia sa-i serveasca pentru a invinge dificultatile calatoriei in lumea cealalta si pentru a raspunde cum trebuie in fata judecatii lui Osiris. Pe peretii mormantului erau zugravite reprezentari ale mitului osirian, care aveau ca scop sa mijloceasca in chip magic transformarea mortului intr-un Osiris. Numeroase talismane constituiau pentru mort o adevarata armatura magica. Dintre acestea nu putea sa lipseasca niciodata carabusul, simbolul reinvierii, care se aseza pe pieptul mortului in dreptul inimii.
 e) Mormintele. In timpurile cele mai vechi si chiar si mai tarziu pentru oamenii simpli, „locuinta" de veci a mortului era o simpla groapa, nu prea adanca, sapata in nisip, sau in stinca, astupata apoi cu o piatra pentru ca sa nu intre acolo sacalii. Mormintele regale si ale nobililor au luat insa, inca din vechime, infatisarea unor fortarete cu peretii oblici spre centru si avand inauntru cinci camere, una mai mare in centru, in care se depunea mortul, si alte patru mai mici laterale, care serveau pentru pastrarea proviziilor si uneltelor necesare mortului. Aceasta casa mortuara poarta astazi numirea araba mastaba. Cu vremea au intervenit unele modificari in interiorul acestor cladiri, camera din mijloc devenind o capela, in care rudele si preotii indeplineau la anumite zile cultul mortilor. Mumia era pusa in pamant, dedesubtul capelei, unde era coborata printr-o gaura facuta in acoperisul cladirii. Indata insa dupa coborarea mumiei in aceasta ascunzatoare, gaura era astupata cu moloz, pentru a face imposibila profanarea mormantului. Alaturi de capela era o celula mica in care se tinea statuia mortului. Celula corespundea cu capela printr-un mic orificiu, permitand sufletului mortului (ka), intrupat in statuie, sa se bucure de ofrandele si parfumurile arse in camera funerara alaturata. Orientarea cladirii era cu fata spre rasarit, incat cei care aduceau sacrificii inauntru sedeau cu fata spre apus, directie in care se credea ca merg sufletele spre imparatia lui Osiris.

Mormintele faraonilor, pe care le cunoastem sub numele de piramide, nu sunt altceva decat mastaba de dimensiuni monumentale, cu deosebirea ca in locul capelei se construia alaturi de piramida un templu, in care se oficia cultul regelui titular al marii piramide alaturate.

S-au emis mai multe ipoteze asupra semnificatiei piramidelor. S-a spus de exemplu ca forma lor, care seamana cu aceea a unui cort, ar aminti vremea cand egiptenii erau un popor nomad, sau ca ele ar semnifica adapostirea temporara a sufletului intr-un cort, pe drumul sau spre imperiul lui Osiris. De asemenea s-a spus ca baza patrata a piramidelor ar avea vreo legatura cu cele patru elemente constitutive ale cosmosului. S-a ajuns chiar la o intreaga stiinta esoterica a "piramidologiei", care descopera tot felul de simbolisme si mistere in arhitectura piramidelor. Cu siguranta ca lucrurile sunt mult mai simple si credem ca au dreptate cei care spun ca la inceput a fost o simpla ingramadire de pamant sau de pietre deasupra mormantului. Cele mai renumite dintre ele sunt desigur marile piramide de la El Giseh, inaltate pentru a adaposti mumiile a trei suverani din dinastia a IV-a (2723-2563 i. Hr.): Kheops, Khefren si Mykerinos.

Sufletul si trupul in Egiptul antic
Conceptia despre om:
Gandirea religioasa egipteana nu s-a preocupat in mod deosebit de originea omului. Unele mituri il prezinta pe zeul soarelui, Ra ca fiind creator al omului, deoarece el este considerat creator pentru tot ceea ce exista. In teologia memfitica, creatorul omului este Ptah si apoi Khunm, acesta din urma fiind creatorul doar al individului ce se naste, nu al rasei umane. Impreuna cu Heket, zeita nasterilor, Khnum ajuta sa se nasca copilul din pantecele mamei.

In evaluarea naturii umane, nu exista o distinctie clara intre parte spirituala si cea materiala a omului; prin urmare centrul personalitatii sale nu se gaseste nici in suflet si nici in trup. Fiinta umana este o sinteza a mai multor potente spirituale carora omul le este dator cu viata dupa moarte. Aceste potente au semnificatia unor dimensiuni ale fiintei umane care depind insa de integritatea trupeasca a omului. De aici vine si ideea imbalsamarii cadavrelor si punerea in mormant a unor obiecte folositoare trupului. In ceea ce priveste sufletul, egiptenii credeau despre acesta ca salasluieste in trup si ca este o entitate invizibila dar concreta in timpul vietii de pe pamant. Aceasta entitate avea numele de ba, dar ea nu seminifica viata. Pentru viata egiptenii intrebuintau un alt cuvant: ankh. Nu avem detalii despre natura lui ba, dar stim ca aceasta parasea trupul o data cu moartea individului. Egiptenii vorbesc si despre Ka, care reprezinta o entitate invizibila, practic o dublura a lui ba. Ka insoteste in viata omul, ca un fel de pazitor, de inger si intra in trup la moarte.
 Este imposibil sa spunem in mod exact care a fost elementul preponderent in conceptia egipteana despre om. Acest lucru este posibil din cauza lipsei unei prezentari unitare a conceptiei religioase egiptene; insa nu putem nega ca aceasta religie a constituit de-a lungul timpului o adevarata forta a unei traditii si civilizatii care rezista peste veacuri.
 Este incontestabil ca pentru egipteni ceva din fiinta omului continua sa existe si dupa moarte. Altfel n-am mai intelege nimic din giganticele piramide si din faimoasele mumii egiptene. Dar cum isi reprezentau egiptenii sufletul ? Lucrul acesta este aproape imposibil de spus. Din cercetarile care s-au facut ar reiesi ca, pentru egipteni, sufletul n-ar fi avut unitatea si personalitatea pe care noi obisnuim sa le atribuim sufletului nemuritor. Pentru ei sufletul ar fi fost scindat, specificat intr-o serie de suflete, care n-ar fi fost altceva decat diferite aspecte sau subdiviziuni ale activitatii spirituale. Fiecare dintre aceste suflete purta un nume deosebit: ba, ka, ran, akh.
 Ba ar fi fost sufletul propriu-zis, care in timpul vietii anima trupul iar dupa moarte trece intr-o alta viata. Era reprezentat printr-un cocor, caruia mai tarziu i s-a dat un cap de om. Reprezentarea sufletului sub forma de pasare ar putea fi un indiciu asupra destinului acestuia. Sufletul urma sa-si ia zborul dupa moartea trupului si sa traiasca sus in cer printre zei. Sufletul putea sa ia si forma unei lacuste, care dupa conceptia egiptenilor era tot o pasare.
 Asupra cuvantului ka s-au produs cele mai multe discutii intre cercetatori si nu putem spune ca lucrurile s-au lamurit depun. Dupa unii, ka ar fi un ..dublu", un ,,chip invizibil". Dupa altii, ar fi o transformare a conceptului de totem primitiv, si asa mai departe. Probabil cea mai indreptatita parere este aceea care considera pe ka drept un principiu vital strans legat de corp, care nu-si ia zborul dupa moarte, ca ba, ci coboara in mormant, pastrandu-se atat cat se pastreaza trupul. Este conceptia primitiva egipteana despre suflet, anterioara conceptiei superioare reprezentate prin ba. Din credinta ca soarta sufletului, a lui ka, este legata de trup, a luat nastere grija egiptenilor pentru pastrarea in bunastare a trupurilor mortilor cat mai multa vreme cu putinta. Si de aici imbalsamarile si piramidele ca morminte durabile, iar pentru cazul ca totusi trupul ar fi suferit vreo stricaciune, egiptenii au avut grija sa faca statui cat mai asemanatoare cu defunctii, pentru ca sa locuiasca in ele ka. Fireste ca acest suflet, ka, trebuia hranit din belsug si ingrijit, pentru ca sa nu vina ca strigoi printre oameni.
 Ran reprezenta numele omului, care,de asemenea, in conceptia egiptenilor antici, avea un fel de realitate si trebuia pastrat cat mai mult cu putinta pe pamant, in amintirea pioasa a descendentilor si pe pietrele funerare. A distruge numele unui mort in mormantul sau era considerat ca o mare crima.
 Akh era inima, sediul tuturor activitatilor bune sau rele ale sufletului. In general insa, egiptenii n-au conceput sufletul ca o realitate pur spirituala.
Zeii
In perioada straveche, locuitorii Greciei si ai insulei Creta par sa fi adorat Pamantul Mama, ca zeita a fecunditatii dar si a reintoarcerii finale. Din cercetarile savantilor putem spune ca exista un cult la Cnossos si Pylos si ca era adorata o divinitate a naturii si a animalelor, Potnia Teron. Apar treptat date despre zeitati ca Zeus, Hera, Poseidon, Demeter, Atena, Ares, Hermes, Dyonisos.

Zeus era zeul suprem al grecilor, parintele zeilor si al oamenilor. Ca zeu al cerului, el locuieste pe varful muntelui Ohmp, varf care era socotit a fi in cer, si tot ca zeu al cerului, el este stapanul norilor, al ploii, al zapezii, al tunetului si al fulgerului, fiind reprezentat cu un fulger in mana. Ca zeu al luminii, Zeus vede toate, nu-i scapa nimic. El supravegheaza implinirea justa a angajamentelor, respectarea dreptatii, implinirea obligatiilor conjugale. El protejeaza familia, fratria, cetatea. Mitologia a intunecat figura mareata a lui Zeus, atribuindu-i o seama de aventuri amoroase cu totul imorale.

Hera este personificarea feminina a cerului, in special a cerului nocturn. Ea este sora si sotie in acelasi timp a lui Zeus, impartind cu acesta puterea. Este zeita femeilor si a casatoriei.

Atena (Athena, numita si Palas Athena) este, dintre toate zeitatile panteonului grecesc, cea mai apropiata de Zeus, ca una ce este nascuta, fara mama, direct din capul lui si intrupand o parte din insusirile tatalui sau. Ea conduce armatele la victorie si tot ea prezideaza la incheierea pacii. Si Ares este zeul razboiului, dar acesta este un zeu sangeros, iubind varsarea de sange pentru varsarea de sange insasi. Atena este inteleapta, prudenta, duce luptele la bun sfarsit, apoi prezideaza operele din timp de pace: adunarile din agora (piata publica), sedintele senatului etc. Ea protejeaza munca, meseriile, artele.

Apolo (Apollo) este unul dintre cei mai importanti zei ai grecilor. Numele sau inseamna soarele „stralucitor". De la inceput Apolo a fost o zeitate pastorala. In general insa el este cunoscut ca zeu al poeziei si al artelor.

Artemis este zeita fecunditatii, a castitatii si a iubirii legitime. Ca sora a lui Apolo impartaseste unele din insusirile acestuia, ca de exemplu aceea de a feri pe oameni de boli, dar este in stare si sa provoace epidemiile si sa omoare cu repeziciune mai ales femei. Identificandu-se cu zeitatile lunare Hecate si Selene, ea apare ca zeita a luminii nocturne, zeita care iubeste locurile retrase, intunecoase.

Hermes era socotit zeu al vantului, alcomertului, al castigului rapid, al artei de a trage profit in dauna altuia. Tot el este si zeul drumurilor.

Hefaistos este in panteonul grecesc zeul focului, in special al focului din adancul pamantului. Mai tarziu, in poemele homerice, apare ca mesterul iscusit care cladeste palatele zeilor si faureste toate obiectele de confort si de podoaba ale zeilor; la care, fireste, se foloseste in primul rand focul.

Afrodita, sotia lui Hefaistos, dupa alta versiune sotia lui Ares, zeul razboiului, este zeita iubirii senzuale.

Poseidon, zeul marilor, fratele Iui Zeus, este de asemenea una dintre zeitatile importante ale panteonului grecescca si Atena  zeita a intelepciunii .

In lumea subpamanteana locuiau: Hades (fratele lui Zeus), zeitele Persefona si Hecate.

Eroii. In secolele al Vll-lea si al Vl-lea i. Hr. a luat un mare avant cultul eroilor, care erau fie personaje omenesti indumnezeite, fie zei decazuti. Ei erau socotiti in general ca fiind nascuti din casatoria intre un zeu si o pamanteanca sau un pamantean si o zeita. Majoritatea eroilor proveneau din personalitati istorice de mare insemnatate, stramosi care au intemeiat o colonie ori au adus importante servicii cetatii si a caror amintire a luat cu vremea infatisarea unei apoteoze. Unii dintre eroi ajungeau sa fie asimilati intru totul cu zeii.

Cel mai cunoscut este eroul Prometeu, care la origine a fost un zeu al focului. Prometeu fura focul din fieraria lui Hefaistos si-1 aduce oamenilor. Pentru toate acestea, Zeus il pedepseste sa stea incatusat de o stanca in Caucaz si un vultur sa-i manance zilnic ficatul, care crestea la loc in timpul noptii.

Mitul prometeic a fructificat o intreaga literatura in antichitate si in epocile moderna si contemporana, Prometeu devenind simbolul eroului care se sacrifica pentru binele omenirii.

Dintre ceilalti eroi amintim pe Teseu, care a omorit Minotaurul - monstru caruia atenienii trebuiau sa-i sacrifice din noua in noua ani cite sapte tineri si sapte fecioare - pe Ahile, pe Menelau, pe Diomede, etc.

Date istorice:
Grecii au fost un popor compozit, in cae au intrat bastinasi si noi veniti. Peste populatia mai veche a "pelasgilor", "mediteraneenilor", au venit triburi nomade indo-europene, printre care si aheii. Influentati de civilizatia cretana ("minoica", dupa regele semilegendar Minos), aheii au intemeiat o civilizatie proprie, cunoscuta sub numele de civilizatia "aheeana" sau "miceniana". Aceasta este prima civilizatie greceasca, civilizatia cretana fiind considerata ca preelenica.

Civilizatia aheeana a fost si ea distrusa de ultimul val de greci, dorienii, care au venit in Grecia, dupa ionieni si eolieni.

Civilizatia greaca de dupa perioadele cretana si aheeana a fost impartita de cercetatori in  cinci perioade: 1. Perioada zisa geometrica (pe la 1025-700 i. Hr.), datorita predominarii motivelor geometrice in arta. 2. Perioada arhaica (pe la 700500 i. Hr.), in care apar coloniile lor malurile Marii Negre, sudul Italiei, Sicilia. 3. Perioada clasica (pe la 500-323 i. Hr.), perioada de mare inflorire a culturii grecesti, in care au loc luptele cu persii, iar apoi expansiunea greco-macedoneana in Orient sub Alexandru cel Mare. 4. Perioada elenistica (323-31 i. Hr.). in care, in urma cuceririlor lui Alexandru cel Mare, intervine amestecul civilizatiei grecesti cu civilizatia orientala. 5. Perioada romana, care incepe in anul 31 i. Hr., cand Octavian August transforma Egiptul, ultimul stat elenistic, in provincie romana.

Temple, preoti, rituri si sarbatori
Cultul
Sunt dovezi ca s-au savarsit acte de cult, mai intai (3400-2100 i. Hr.) in grote naturale, apoi (2100-1900 i. Hr.) in sanctuare special construite. Se pare ca riturile erau implinite aproape numai de femei-preoti, dar, in general, se constata ca exista o intreaga clasa sacerdotala, preoti si preotese, clasa care avea si un important rol economic. In cinstea zeilor se oficiau in Creta ceremonii si serbari publice, insotite de jocuri, concursuri de gimnastica, lupte de gladiatori etc. In diferitele reprezentari de scene cultice, o parte din cult apare ca un dans extatic in jurul unui arbore care se afla de obicei inapoia altarului. In timpul dansului, arborele era scuturat si se rupeau ramuri din el. Sunt semne de ceremonii agrare care mimau rodirea.
Cultul avea la greci o mare importanta. In lipsa unei unitati doctrinare si a unei teologii, respectarea cultului forma obligatia esentiala a adoratorilor zeilor.

Mai tarziu locurile de cult ale religiei grecesti erau temple marete in stil doric, ionic-atic si corintic. Templele consacrate zeilor erau asezate aproape totdeauna cu fata spre rasarit, iar ale eroilor cu fata spre apus, pentru ca acestea din urma erau socotite morminte ale eroilor.

Preotii nu constituiau o casta aparte si nu aveau importanta pe care o aveau de exemplu in Iran si in India, desi preotia se transmitea uneori din tata in fiu. Aceasta pentru ca la greci cultul putea fi implinit de oricare cetatean, dar pe un termen limitat si numai rareori pe viata. Cand era vorba de viata politica, actele de cult erau implinite de conducatorii cetatilor, iar in familie erau implinite de capul familiei.

Centrul cultului familial il forma focul, socotit ca zeu suprem al casei si intretinut permanent. Capul familiei ii aducea libatii si ofrande. In fata focului si sub protectia lui se desfasurau ceremoniile religioase prilejuite de principalele evenimente ale vietii de familie: nastere, casatorie, adoptie etc.

Jocurile erau solemnitati religios-nationale. Atat de mult pretuiau grecii tot ce impodobea natura omeneasca: frumusetea, puterea, indemanarea, inteligenta etc, incat credeau ca fac placere zeilor organizand grandioase serbari in cursul carora se desfasurau tot felul de intreceri in frumusete trupeasca, in lupte, alergari etc. Erau si intreceri in poezie si elocventa, dandu-se ca premiul cel mai inalt o coroana facuta din ramuri rupte din maslinul sfant. Jocurile se deschideau cu ceremonii religioase. Cele mai importante jocuri erau cele "olimpice", celebrate din patru in patru ani in orasul Olimpia din Elida si care durau cinci zile. Erau inchinate lui Zeus Olimpianul. Erau apoi jocurile "pitice" in cinstea lui Apolo, celebrate din patru in patru ani la Delfi, jocurile "istmice" inchinate lui Poseidon, care aveau loc din doi in doi ani in Corint, jocurile "nemeice" in cinstea lui Zeus, celebrate din doi in doi ani in Argolida etc.

Jocurile au avut o mare insemnatate pentru poporul grec, dindu-i sentimentul unitatii etnice, deoarece la ele participau grecii de pretutindeni, chiar si din cele mai indepartate colonii. De asemenea au avut o mare insemnatate morala si educativa, pentru ca tineretul indeosebi era pregatit sa-si valorifice prin ele insusirile trupesti si sufletesti.

Viata de apoi in Grecia antica
Credinta in viata viitoare
Grecii au avut o grija deosebita pentru morti, iar in acest sens sta marturie literatura greaca.
Au fost descoperite numeroase morminte care atesta fatul ca grecii isi inhumau la inceput mortii si ca incinerarea a aparut intr-o epoca ulterioara. Mortii erau ingropati intr-un mormant numit cos, care se afla in mijlocul locuintei. Mai tarziu mormintele sunt separate de locuinta si situate la apus de acestea. O data cu trecerea timpului, mormantul capata noi forme: de la cos se ajunge la morminte cu camera, apoi la cele cu cupola si la sicrie.

Sufletele mortilor obisnuiti coborau pe o scara si mergeau in infern, in imparatia lui Hades. Zeul infernului era imaginat "ca un talhar infricosator care se lupta in plina zi cu oameni mai puternici... ca o persoana care alearga pe un cal negru, inarmat cu o sabie sau cu un arc". Locuinta vesnica a mortilor era un loc de suferinta si de uitare a celor vii, " un loc intunecos si posomorat, captusit cu panza de paianjen, unde niciodata nu se face ziua, nici un cocos nu canta, nici o apa nu curge, iarba nu rasare; flamanzii nu au ce manca acolo, insetatii nu au ce bea, tinerii vor fi pradati de armele lor si fetele de podoabele lor".

Pentru cei fericiti exista totusi un loc aparte in lumea cealalta: o insula, unde toate erau pregatite, iar dupa aceea Campiile Elisee si Gradina lui Hades, unde fetele dansau iar tinerii cantau.

Ritualul funerar era foarte complex: "cand muribundul era pe punctul de a-si da sufletul, i se taia un smoc de par, care era inchina zeilor subpamanteni si se adresau rugaciuni lui Hermes, conducatorul sufetelor spre imparatia mortilor". Apoi se dadea ultimul sarut muribundului si, in clipa mortii
Conceptia despre om in Grecia antica
Conceptia despre om
In religia greaca, omul este rezultatul unei creatii succesive. Zeii din Olimp au creat o rasa de aur care a trait in timpul lui Cronos. Dupa moartea sau disparitia acestei rase, ei au devenit daimones. Dupa aceea au creat o rasa de argint care s-a rasculat impotriva lor. In mania lui, Zeus face spirite lumii subpamantene. El este creatorul rasei de bronz care dispare din acuza certurilor interne, dupa care Zeus creeaza rasa eroilor. Cativa dintre acesti eroi au luptat si au murit la Troia si Teba. In cele din urma, Zeus formeaza o rasa de fier care reprezinta rasa umana din zilele lui Hesiod.

Aceasta creatie succesiva nu are vreo semnificatie precisa. Nu putem sustine faptul ca generatiile sau rasele create reprezinta schimbari istorice ale omenirii. Pentru Hesiod crearea nu este propriu zisa, ci este un proces de degenerare. O idee asemanatoare este cea a lui Pindar din Mitul Potopului. Dupa ce a trecut potopul, Pyrrha si Deucalion au coborat din Parnas si au facut oamenii din piatra. S-au nascut conducatorii locrieni din impreunarea celor doi. Promoteu a furat din cer focul si l-a daruit oamenilor care astfel nu mai eru neajutorati. Dupa ce Zeus a urcat pe tron, a dorit sa distruga rasa umana. Prometeu incepe sa-i invete pe oameni sa scrie, sa citeasca, sa domesticeasca animalele si sa practice medicina.

Sunt si alti scriitori greci care relateaza despre crearea omului, dar ale carorr detalii nu depasesc prea mult sfera miticului.

In ceea ce priveste natura omului, tendinta principala era una pesimista. Cu toate acestea, unii oameni au reusit sa ajunga virtuosi si sa devina zei ( ex: Hercule). Oamenii trebuie sa fie multumiti cu soarta lor limitata asa cum ii sfatuieste Pindar: "nu cauta sa devii Zeus, se cuvine muritorilor sa aiba ganduri muritoare". A incerca sa fie depasite limitele impuse de catre zei fiintei umane, inseamna a ii supara si a atrage asupra omului mania acestora. Obligatia omului este aceea de a se cunoste pe sine ( "cunoate-te pe tine ... nimic mai mult", dupa cum spunea oracolul de la Delfi; in acest context, cunoaste-te pe tine inseamna "vezi ca esti muritor").

In ceea ce priveste mantuirea, la Homer, singura posibila a fost a lui Menelaus, care urma sa fie dus in Insulele celor fericiti de la capatul pamantului. El se bucura de acest privilegiu deoarece fusese sotul Elenei si ginerele lui Zeus. Hesiod extinde aceeasi soarta si asupra eroilor si crede ca restul oamenilor trebuie sa se zbata neputinciosi intr-o lume a duhurilor, a umbrelor, numita hades.

Viata de apoi in islam
Importanta pentru viata viitoare poate fi dedusa din repetatele referiri pe care Mahomed le face cu privire la inviere si ziua judecatii, cand Dumnezeu, Dreptul Judecator al tuturor oamenilor, va rasplati fieca­ruia dupa credinta si faptele sale. Adeseori Mahomed se numeste pe sine preveni­tor, adica cel care previne pe necredinciosi ca ii asteapta pedeapsa vesnica in iad, daca ei nu se intorc la credinta intr-un singur Dumnezeu. Pentru a da semnificatie indatoririlor religioase si judecatii ultime, Coranul afirma in mod explicit ideea nemuririi sufletului: "Tot sufletul va gusta moartea, iar voi veti primi rasplata voastra in ziua invierii. Cel care va scapa de foc, va fi dus in Paradis si va fi fericit; caci ce este viata lumii decat o rasplata desarta".

Intreaga conceptie religioasa a lui Mahomed este dominata de ideea de Dumnezeu si a judecatii divine. Punand accent deosebit de  mare  asupra puterii   absolute  si   asupra suprematiei   lui   Allah,  Mahomed ajunge sa-l considere ca origine atat a binelui cat si a raului. De aici si credinta sa ca Allah a predestinat pe unii oameni pentru mantuire, iar pe altii pentru pedeapsa vesnica."Daca Allah va indruma pe cineva, el ii va deschide pieptul pentru islam, dar daca voieste sa-l duca la ratacire ii face pieptul ingust, o astfel de pedeapsa da Allah celor care nu cred".

Aceasta conceptie despre predestinatie intra in conflict  cu  ideea profesata de Mahomed ca Allah este milostiv in indurator :  "Spune : Daca il iubiti pe Dumnezeu atunci urmati-mi  mie,  iar  Dumnezeu  va  va  iubi  si   va   ierta pacatele  voastre, caci Dumnezeu este iertator si milostiv". Nu gasim in Coran o incercare de rasturnare   a  acestei  notiuni  de  predestinatie.  De   altfel,  predestinatia   inlocuieste in mare masura conceptia de pacat care este considerat ca mandrie si  opozitie fata de Dumnezeu. In Islam nu intalnim conceptia unui pacat cu repercusiuni  asupra intregii naturi umane. Adam a pacatuit, insa pacatul nu s-a transmis urmasilor sai. Prin urmare, omul nu mosteneste o natura pacatoasa, ci doar o natura slaba. Pacatul nu este o dispozitie, ci un obicei pe care oamenii il primesc si il savarsesc datorita slabiciunii lor.

Paralel cu notiunea de predestinatie intalnim in Coran ideea de retributie dupa fapte, caci Allah are in posesia Sa carti in care trece faptele oamenilor si pe care le va folosi la ultima judecata. Dupa traditie, aceste carti sunt eterne. Coranul pare sa sugereze ca fiecare individ ar avea o carte a faptelor care ii va fi data la judecata din urma : "Cat despre cel caruia i se va da cartea pe la spate, acela va fi menit spre pieire si va arde in flacara". Credinta lui Mahomed pare sa indice ca in clipa in care omul savarseste o fapta pe pamant, buna sau rea, ea este in mod automat trecuta in cartea celui care a savarsit-o. Coranul nu ne spune, insa, in ce masura faptele omului sunt predestinate asa cum sunt predestinati oamenii in credinciosi, adica cei care urmeaza lui Mahomed si se supun lui Allah, sau necredinciosi, cei care nu au acceptat mesajul lui Mahomed; sau in ce masura sunt oamenii liberi sau au libertatea de a savarsi anumite fapte care sa contribuie pozitiv la judecata.

Incepand  din  clipa mortii ni se spune ca ingerul mortii, ia sufletul celui care moare, si ii sopteste muribundului shahada sau marturisirea de credinta pentru a trece de judecata. Numai martirii (shahid) intra direct in rai. Munkar  si  Nakir pun cinci intrebari celui decedat, cum ar fi: cine este Dumnezeul celui mort; cine este Profetul, de raspunsul lor depinde soarta celui decedat.

Cat priveste pe copii, acestia se pare ca vor intra direct in rai, fara a raspunde intrebarilor puse de Munkar si Nakir. Cu soarta femeilor Mahomed aproape ca nu se ocupa si aceasta pe motiv ca invatatura lui este adresata in primul rand barbatilor. De aceea, chiar si placerile Paradisului sunt descrise potrivit gusturilor barbatilor. Mahomed declara in mod explicit superioritatea barbatilor fata de femei. Faptul ca Mahomed neglijeaza femeile in invatatura lui despre soarta omului in fata lui Dum­nezeu, a fost interpretat ca fiind o acceptare inconstienta a evaluarii traditionale a femeii in societatea veche semita.

Iadul este prezentat ca un loc de tortura, sau ca un monstru plin cu foc si apa urat mirositoare si copaci cu fructe otravitoare.

Paradisul este un loc de bucurie si fericire, cu gradini unde curg izvoare de lapte si vin, cu corturi in care se afla femei frumoase, care sunt mereu fecioare. Fericirea raiului sau pedeapsa iadului sunt vesnice. Raiul si iadul au fost create de Allah, dar nu vor inceta niciodata sa existe.

Daca venirea Lui Iisus este un semn prevestitor al apropierii timpurilor eshatologice, in timpul judecatii de apoi Iisus nu are nici un fel de rol in eshatologia musulmana. In timpul judecatii, musulmanii vor cere ajutor lui Adam, pentru ca acesta sa mijloceasca pentru ei la Allah. El, insa, nu poate face acest lucru deoarece a pacatuit. La fel nu vor putea nici Noe, Avraam, Moise sau Iisus. Singurul care poate interveni este profetul Mahomed, care are puterea de a ridica pe cei care au caza de pe podul al-Aaraf si  in a caror inima se afla un graunte de bunatate.

Comunitatea umana in islam
Despre comunitate

Desi in islam Dumnezeu este conceput in termenii unei personalitati ideale, el nu accentueaza asupra necesitatii cresterii si dezvoltarii omului spre asemanarea cu El. Islamul scoate in evidenta distanta care separa pe Dumnezeu cel atotputernic de intreaga creatie.
Mohamed inlatura, nu fara greutati, sistemul tri­bal si izbuteste sa inlocuiasca vechile obiceiuri tribale si familiale unind pe arabi intr-o fratietate de credinta si practici care depasesc cu mult relatiile tribale. In lumina noii sale invataturi fiecare credincios, supus lui Allah, devine aproape si frate pentru toti ceilalti din comunitate. In mintea lui Mohamed, islamul s-a nascut ca fratietate locala, ca apoi sa devina o fratietate universala, iar intre membrii ei bunatatea si dreptatea sa fie ceva mai mult decat un simplu obicei sau lege. Desi Mohamed nu a reusit sa realizeze pe deplin acest ideal, el a avut totusi succes in ceea ce priveste practicarea ospitalitatii si protectiei.

Razbunarea individuala este inlocuita prin pedepse legale. Totusi, trebuie sa mentionam ca in cazuri sporadice razbunarea este permisa, dar sub forme mai indulcite. Mohamed a stimulat o atitudine mai nobila fata de viata umana interzicand practica inumana de ucidere a fetelor la nastere.

Viata credinciosului musulman, atat cea individuala cat si cea sociala, are la baza cinci principii imuabile, sau stalpi ai credintei : shahada - Marturisirea credintei; salat - rugaciunea ; zakat - milostenia; saum - postul; si hajj - pele­rinajul.

a. Shahada - marturisirea credintei este fundamentul si conditia principala a tuturor celorlalte obligatii. Obligatia de baza a fiecarui credincios este sa cunoasca absoluta suveranitate a lui Dumnezeu peste viata umana si supunerea neconditionata fata de vointa absoluta a lui Dumnezeu.
b. Salat - rugaciunea este un act obligatoriu in sensul ca prin ea credinciosul recunoaste suveranitatea lui Dumnezeu, dependenta sa de el si calitatea de profet singular a lui Mohamed. Exista anumite rugaciuni prescrise care trebuie spuse de cinci  ori pe zi intervale stabilite prin traditie si pe un loc curat (de aici folosirea covoarelor pe rugaciune). Respectarea orelor de rugaciune este o datorie esentiala, iar nerespectarea lor duce la inlaturarea din comunitate.
c. Zakat - milostenia intruchipeaza   in contextul unor obligatii religioase si sociale   datoria explicita fata de aproapele ca manifestare exterioara a credintei si supunerii fata de Dumnezeu. Milostenia este una din virtutile cele mai frecvent scoase in relief de catre Coran.
In decursul timpului, zakat a desfasurat un rol important in dezvoltarea comuni­tatii islamice, caci primirea de milostenie din partea noilor credinciosi pecetluia ade­ziunea lor la noua credinta. Sura a doua, a Vacii, care trateaza pe larg problema milosteniei, spune ca aceasta nu trebuie facuta din vanitate sau cu mandrie. Ea tre­buie facuta in ascuns si fara zgarcenie, caci Dumnezeu vede toate si va rasplati fiecaruia dupa cat a dat si dupa felul in care a dat. Orice milostenie trebuie facuta cu frica de Dumnezeu. Milostenia a fost limitata, insa, doar la membrii comunitatii islamice.
d.  Saum - postul priveste mai mult viata personala a credin­ciosului musulman. Perioada cea mai indelungata pre­scrisa pentru post este Ramadan, luna a 9 a din calendarul solar musulman.
e.  Hajj - pelerinajul fiecare credincios sau credincioasa musulmana trebuie sa faca cel putin o data in viata un pelerinaj la Mecca. Aceapta este o indatorire inscrisa in Coran si este respectata cu sfintenie de aproape toti credinciosii mu­sulmani. Pentru a compensa sau a da curaj celor care doresc sa faca drumul la Mecca, se vehiculeaza ideea ca cel care moare in timpul Pelerinajului este considerat martir, shahid.

Ca structura, pelerinajul meccan pastreaza modelul ultimului drum facut de Mahomed la Mecca in anul 632, inainte de moartea sa.
Pentru societatea mahomedana, familia este unul din elementele cele mai importante. Actul casatoriei este un contract si nu o stare de unitate fiintiala, asa cum este conceputa in crestinism (Si vor fi amandoi un trup). Un mahomedan se poate casatori simultan cu patru femei; in acelasi timp el are dreptul sa aiba atatea concubine cate poate sa intretina.

Sufletul in islam
Coranul ne relateaza ca dupa ce Allah l-a modelat pe Adam, "a suflat duhul sau in el", dandu-i astfel duh de viata (ruh) sau suflet (nafs). In sufletul lui Adam au fost create toate sufletele descendentilor sai, care urmau sa se nasca din femeie printr-o a doua creatie.

Ruh, indeobste tradus ca duh sau spirit, isi are originea directa in Allah. El insufleteste trupul. In ceea ce priveste natura ontologica a lui ruh, se crede ca ar fi un corp fin plasat in trup, probabil in inima, sau chiar raspandit in intreg trupul. Atat musulmanii ortodocsi cat si misticii sustin ca ruh este un corp si ca de el de­pinde viata noastra. Exista cazuri in care conceptul de ruh este definit prin termenul nafs. In astfel de imprejurari confuziile terminologice raman bine limitate, intrucat conceptul in sine poate fi usor diferentiat si fixat.
Nafs sau sufletul este considerat in general ca fiind sufletul animal, cea mai joasa parte spirituala care incita la rau. In gandirea mistica musulmana, nafs este corespondentul notiunii de trup, un trupul care incita la pacat. In acelasi timp, nafs mai este si eul uman - ego.

Despre existenta sufletului dupa moarte Coranul nu da prea multe detalii. Doar ca la moartea celor piosi sufletele lor sunt luate de Allah langa El, pastrandu-l pana la ziua judecatii, cand vor fi reunite cu trupurile inviate.
Cat priveste problema preexistentei sufletelor, traditia islamica sugereaza ca la prima creare a tuturor sufletelor in sufletul lui Adam si pana la cea de a doua creare prin concepere in pantecele unei femei, ele sunt pastrate de Allah.
Conceptia coranica despre suflet a fost preluata si interpretata in diferite feluri de catre teologi si mistici. Primii teologi musulmani (mutakallimu) adopta o atitudine materialista fata de suflet. Tot ceea ce exista, de la spiritul divin si pana la sufletul animal, este de natura materiala, sau reprezinta un accident al substantei materiale. Atomistii mu­sulmani, dupa care intreaga lume consta din atomi si accidenti ai atomilor, plaseaza sufletele printre accidentii atomilor. Aidoma atomilor, sufletele iau nastere si dispar in fiecare clipa. Aceasta negare a independentei si continuitatii naturii esentiale a sufletului nu anuleaza in nici un caz imortalitatea, ci scoate sufletul din inlantuirea cauzalitatii naturale. Conceptia despre suflet ca substanta materiala este, de altfel, strans legata de credinta in metempsihoza sau reintrupare.
Printre primii teologi musulmani care au sustinut natura spirituala a sufletului amintim pe Nazzam si scoala creata de el.
In general, misticii musulmani accentueaza factorul emotiv al religiei, starile afective, desi scopul suprem al vietii omului este prezentat ca o forma de cunoastere (gnosis) realizata prin experienta imediata a divinului.
Misticii de mai tarziu au dezvoltat idee Omului perfect, de obicei prezentat dupa chipul lui Mohamed, care constituie nu numai o reflectie a frumusetii divine.
In ciuda acestei conceptii superioare despre om, si acestei mistici se pastreaza credinta ca Domnul ramane Domn, iar servitorul ramane servitor.

Trupul in islam
Despre trup

Islamul afirma si el existenta concomitenta a trupului si a sufletului. Dupa Coran omul, sau mai precis trupul omului, a fost creat de catre Allah din lut si sange inghegat.
In preocuparile Coranului trupul omenesc ocupa un loc secundar, desi este con­siderat lacas al sufletului. In general, trupul nu este considerat o inchisoare a sufletului.
Cat priveste igiena si curatia trupului, legile prescrise de Coran sunt aproape iden­tice cu cele din iudaism, ele fiind impuse si de mediul cultural, dar mai ales de cel fizic in care traiau arabii si evreii.
Postul este un mijloc de penitenta, disciplina si fapte bune si nu de mortificare a trupului. Practicile ascetice indreptate impotriva trupului nu au fost acceptate in islam. De notat, insa, ca probabil sub influenta orientala si in mod sigur sub influenta practicilor ascetice crestine a fost adoptata in sufism mortificarea trupului. Aceasta mortificare a trupului era considerata ca un mijloc de a transcende lumea empirica si de a te apropia de Dumnezeu.
Coranul nu spune explicit daca trupurile vor invia sau nu, sau daca la inviere ele vor pastra forma lor pamanteasca. In orice caz, exista si o participare trupeasca in viata de dupa moarte si aceasta pentru faptul ca atat pedepsele iadului pregatite pentru necredinciosi, cat si placerile raiului sunt descrise ca placeri fizice.
In gandirea teologilor si filozofilor musulmani trupul este considerat ca  fiind format din cele patru elemente fundamentale ale naturii: apa, aer, foc si pamant. In trup exista o ordine naturala bine stabilita, toate organele trupului sunt guvernate de inima si nu de minte. Intre facultatile sufletului si trup exista o stransa coeziune.

Crearea omului in islam
Natura omului in islam

Omul este creat de Allah.  Care a fost motivul crearii lumii este greu de spus, deoarece insasi traditia islamica nu manifesta o atitudine unanima in aceasta privinta. Dupa mutaziliti, lumea a fost creata de Allah ca semn al intelepciunii sale; misticii sustin ca opera-creatie este un act al dragostei divine sau al dorintei lui Allah de a se face cunoscut.
Coranul atribuie omului un loc cu totul aparte. Cuvantul om este intalnit in 45 de sure, iar la plural folosit de aproximativ 240 de ori. Surele 76 si 114 sunt dedicate in intregime omului. Crearea si originea omului sunt elemente la care se fac adeseori referiri. Toate acestea indica grija si locul important pe care il ocupa el in ordinea creatiei.
Sura 23 ne da o scurta descriere a conceptiei lui Mohamed despre felul in omul a fost creat: "Iar acum noi am creat pe om dintr-o bucata de lut, ...apoi am creat dintr-un cheag de sanange o bucata de carne si apoi am creat pe om ca pe oricare alta faptura".
Crearea omului este insotita de un alt gest din partea lui Allah, il ridica pe om la rangul de "vicerege" (khalifa) si cere totodata ingerilor sa recunoasca aceasta pozitie superioara in ierarhia fapturilor create. Ingerii refuza sa se inchine si sa recunoasca primului om vreo superioritate. Atunci Allah il pune pe Adam sa dea "toate numele"; ceea ce inseamna ca i-a dat putere peste toate.
Iblis il determina pe Adam sa paraseasca Gradina si pune vrajmasie intre oameni.
Unul din indemnurile cele mai insistente este acela de a nu perverti ade­varul si mai ales de a se supune neconditionat lui Allah cel care l-a creat. Caci Allah cunoaste din vecie destinul fiecarui om. El este Cel care cauzeaza faptele fiecaruia si face pe unii sa creada iar pe altii sa nu creada. Allah cunoaste lungimea zilelor si imprejurarile in care fiecare om traieste. El indeamna pe oameni pe calea adeva­rului, fara ca cineva sa se poata opune.
O astfel de atitudine nu este decat pura predestinatie, desi in Coran nu intalnim deloc  acest termen. Problema care se ridica in acest context este cum se impaca aceasta predestinatie  absoluta  cu puterea  (qudrah) data  omului de catre Allah cu ocazia crearii sale, putere care nu este nimic altceva decit libertatea vointei. Aceasta contradictie a fost rezolvata printr-un compromis ce trebuia sa solutioneze discordia dintre quadariti si mutaziliti, pe de o parte, si musulmani ortodocsi, pe de alta parte. Solutia a fost data de filozoful Al-Ash'ari (873-935), care invata ca Allah este sin­gurul creator si, prin urmare, el este cel care da putere (qudrah) omului, dar si liber­tatea de a alege (khitiyar). Astfel, initiativa faptelor omului si savarsirea lor apartine lui Allah, insa acestea sunt facute in asa fel, incat sa corespunda puterii si liberei alegeri a omului. Aceasta putere data omului este cunoscuta sub numele de kasb, ceea ce inseamna putere de acumulare (de la verbul kasab a acumula, a castiga).  Explicatia de fata pastreaza accentul traditional care se pune pe puterea lui Allah si in acelasi  timp,  il face  pe  om responsabil pentru faptele sale.

Scrierile sacre in Islamism
ISLAMISMUL

Coranul este cuvantul lui Dumnezeu, cuvant vesnic. In cer exista Cartea pe care ingerul Gabriel a facut-o cunoscuta lui Mahomed.
Cartea sacra a islamului este cunoscuta sub denumirea de Coran. Aceasta reprezinta pentru musulmani Cuvantul lui Allah (kalam Allah), intrucat Allah a fost cel care a dat-o.

Intrucat vine de la Allah, Coranul este necreat, iar autoritatea lui este ab­soluta nu numai in probleme religioase ci si politice, etice si chiar stiintifice. Dupa conceptia islamica, fiind un instrument al revelatiei divine, Coranul ramane dupa moartea lui Mohamed legatura unificatoare a celor credinciosi si nu o simpla amin­tire a personalitatii profetului si nici a Bisericii.

Cuvantul lui Dumnezeu, asa cum il avem consemnat in Coran, a fost pur si simplu dictat. Acest lucru este revelat chiar in textul Coranului unde ni se spune ca a fost revelat verbal si nu numai in semnificatia lui generala sau in idei ci in ama­nunt.
Potrivit traditiei islamice, Coranul a fost revelat lui Mohamed intr-un rastimp care a inceput aproximativ la anul 609 si a durat pana la moartea acestuia (632). Aceasta perioada de descoperire a suferit o intrerupere de 6 luni pana la trei ani, cunoscuta sub numele de ialmh - pauza, intrerupere. Deoarece surele (capitolele) descoperite catre sfarsitul acestei perioade poarta amprenta vizibila a unor influente iudeo-crestine se presupune ca Mohamed a folosit acest interval pentru a studia mai bine Biblia. Acest lucru nu a fost insa pe deplin stabilit. Avem totusi certitudinea ca idei crestine circulau deja in lumea araba, in special printre triburile siriene, ba mai mult decat atat, ca au existat chiar cateva comunitati crestine in inima Arabiei. In astfel de imprejurari nu se poate nega ca Mohamed ar fi fost in intregime strain de ideile mesajului crestin si de continutul Sfintei Scripturi. Prezenta atator episoade si idei biblice in Coran clarifica de altfel aceasta situatie.
In timpul vietii lui Mohamed nu a existat o aranjare sistematica a Coranului. Acesta era scris fie pe frunze de palmier, bucati de piele sau chiar bucati de piatra. Situatia aceasta a dainuit pana dupa moartea Profetului, in urma bataliei de la Ye-mama, in timpul careia multi dintre recitatorii Coranului au fost ucisi, Omar temandu-se ca nu cumva toti recitatorii sa fie exterminati intr-o alta batalie si astfel reve­latiile Profetului sa se piarda, sugereaza califului Abu Bekr punerea acestora in scris. Astfel, Zeid este insarcinat sa duca la indeplinire aceasta sarcina. Manuscrisul Cora­nului compilat de Zeid a fost dat in pastrare vaduvei lui Mohamed, Hafsa. Acest text a fost considerat normativ in timpul califatului lui Omar.
Inaintea editarii definitive a textului Coranului au mai existat inca patru ver­siuni rivale. Uthman numeste din nou o comisie care sa se ocupe de redactarea unei versiuni autorizate. Coranul de astazi este rezultatul muncii acestei comisii.

Viata de apoi in Roma antica
Viata dupa moarte
Dupa credinta romanilor, sufletele celor decedati (lares, manes) duceau o viata asemanatoare celei de aici, fie in mormant, fie intr-o regiune subterana, obscura, in care domnea zeul foarte putin simpatic, Orcus. Imparatia aceasta a mortilor nu era insa izolata complet de lumea de aici, ci corespundea cu ea printr-o groapa facuta in pamant (mundus) in apropierea orasului sau satului si acoperita cu o piatra (lapis manalis). De trei ori pe an, la 24 august, 5 octombrie si 8 noiembrie, se ridica aceasta piatra pentru ca sufletele sa iasa si sa se duca sa-si vada rudele. Rudele insa se temeau grozav de spiritele celor decedati care, pentru ca aceste spirite se inviorau numai cand puteau sa suga sange de om. De aceea li se aduceau tot felul de sacrificii, uneori sacrificandu-se pe mormant sotia si sclavii celui decedat. Pentru a linisti sufletele celor morti si pentru a scapa de ele, romanii celebrau asa-numitele Lemuria in zilele de 9, 11 si 13 mai. Lemures erau sufletele mortilor deveniti strigoi si venind printre cei vii ca sa faca rautati. Pentru a scapa de aceasta primejdie, in zilele amintite mai sus, capul familiei se trezea la miezul noptii si umbla cu picioarele goale prin coridoarele casei, trosnind din degete pentru a speria spiritele si aruncand in spatele sau seminte de bob negru, fara a-si intoarce capul. De noua ori repeta cuvintele: "Cu acest bob ma rascumpar pe mine insumi si pe ai mei". Dupa stropirea cu apa sfintita, lovea intr-o placa de bronz si striga inca de noua ori: "Spirite ale stramosilor mei, iesiti afara". Romanii credeau deci ca strigoii veniti sa suga sangele oamenilor se repezeau la semintele de bob si datorita puterii magice a cuvintelor repetate de noua ori, se departau de casa lasind oamenii in pace.
O categorie speciala de suflete ale mortilor o forma aceea a criminalilor sau a celor care au sfarsit printr-o moarte napraznica. Acestea se numeau larvae si erau considerate ca raufacatoare, la fel cu cele ale mortilor deveniti strigoi.
Obligatiile familiei la moarte si la inmormantare au fost codificate la romani si respectate cu strictete. Dupa inhumare sau incinerare, ambele rituri fiind admise, cei prezenti gustau ceva invitand si pe mort sa ia parte la masa, ii cereau binecuvantarea si, inainte de a pleca, isi luau ziua buna de la el prin cuvintele: Salve, Sancte parens ! Pe pietrele funerare era obiceiul sa se scrie fraze augurale, intre care cea mai obisnuita era: Sit tibi terra levis, menita sa usureze iesirea spiritului din mormant pentru a lua parte la mesele date de rude in amintirea sa. In fiecare an, in ziua de 22 februarie, intreaga familie se aduna acasa la o masa comuna. in acea zi nu trebuia sa se tina seama de certurile familiale. La masa erau rezervate locuri pentru morti. Statuetele zeilor familiali prezidau masa aceasta, la care se strangea laolalta intreaga familie, vii si morti.

Temple, preoti, rituri si sarbatori
Locasurile de cult
Templele romane au imitat in constructie pe cele etrusce(de obicei patrate) si pe cele grecesti(de forma dreptunghiulara). Astfel de temple au fost prezente in Roma ( tempul de pe Capitoliu) dedicate triadei: Jupiter, Juno, Minerva sau tempul dedicat zeului Marte, amplasat in Campul lui Marte. Existau si temple in forma rotunda ca cel dedicate zeitei Vesta. Existau si locuri retrase, grote sacre (lucus).Templele mai mici se numeau aedicule. Dupa o perioada de decline, catre sfarsitul republicii, templele devin din ce in ce mai marete la inceputul imperiului.
 Preotii
N-a existat la romani o casta sacerdotala. Cultul putea fi implinit si de alte persoane decat preotii, ca de exemplu de anumiti functionari ai statului, iar preotii asistau numai si vegheau ca formele cultului sa fie implinite cu cea mai mare exactitate.
 Persoanele destinate cultului se grupau in colegii si corporatii. Institutia colegiala a pontificilor a fost intemeiata, dupa traditie, de regele Numa. De fapt, pontificii erau inteleptii din epoca cea mai veche latina, detinatorii traditiilor poporului, care s-au reunit mai tarziu in colegiu, la inceput de 3, apoi de 5, de 9, de 15 si in sfarsit de 16 pontifici. Ei inregistrau principalele evenimente din viata statului, alcatuind asa-numitele Annales maximi. Tot lor le era incredintata intocmirea calendarului religios si civil. In fruntea colegiului pontificilor era Pontifex Maximus. El era cel mai mare preot al statului.
 Pontificii aveau in subordinea lor pe flamini (flamines), preotii unor anumite divinitati, care aveau grija de aducerea sacrificiilor zeilor respectivi. Erau 3 flamines maiores: flamen Dialis, flamen Martialis si flamen Quirinalis, si 12 flamines minores.
 Tot in subordinea si directa supraveghere a lui Pontifex Maximus erau si vestalele, fecioarele consacrate templului zeitei Vesta. Acestea, in numar de sase, erau alese de Pontifex Maximus din familiile nobile sau cu foarte buna reputatie si introduse in ordinul lor cu anumita ceremonie. Vestalele intrau in ordin la varsta de 6-10 ani si erau angajate pe 30 de ani. Primii 10 ani erau de pregatire, in ceilalti 10 ani erau preotese si ultimii 10 ani erau indrumatoarele noilor venite. Dupa 30 de ani puteau sa se casatoreasca. Multe insa ramaneau in atrium Vestae.
 Un rol important la romani l-a avut augurii, prezicatorii, deoarece toate actiunile statului erau precedate de cercetarea semnelor prevestitoare. Ei erau socotiti interpreti ai lui Iupiter Optimus Maximus.
 O particularitate a religiei romane o forma existenta "corporatiilor" sacerdotale, ai caror membri se recrutau din familiile aristocrate. Cele mai importante corporatii sacerdotale erau cele ale salienilor, lupercilor si arvalilor.
 Riturile publice. Cultul public consta la inceput din rugaciuni, voturi, purificari si sacrificii. Rugaciunea (precatio) era socotita ca avind o putere magica. Din aceasta cauza trebuia rostita fara nici o schimbare sau greseala.
 O forma speciala de rugaciune era supplicatio, rugaciune solemna ceruta poporului de catre senat in cazuri de calamitati publice, epidemii, foamete sau ca multumire pentru vreo victorie militara. Intreg poporul lua parte la aceasta ceremonie, care dura un anumit numar de zile. Poporul intra cu ramuri de laur in templele deschise, facea libatii de vin si ardea tamiie, in vreme ce matroanele, cu parul despletit, se roteau imprejurul altarelor cu mainile ridicate spre cer.
 Votul (votum) era socotit ca mijlocul cel mai eficace pentru a se castiga bunavointa si ajutorul zeilor, carora li se promiteau in schimb, in chip conditionat, ofrande, sacrificii etc.
 Purificarile aveau mare importanta la romani. Scopul lor nu era atat curatirea de greseli morale cat spalarea de unele atingeri impure.
 Sacrificiile ocupau si la romani locul cel mai important in cult, fiind randuite cu extrema amanuntime.
 Riturile particulare. Cultul particular nu avea la romani un ritual unic, fiecare familie implinind actele de cult potrivit propriei sale traditii. Ritul obisnuit consta in a oferi focului libatii in timpul mesei.
 La noua zile dupa nastere, copilul era stropit cu apa si recunoscut de tata, care ii punea un nume. La varsta pubertatii, in ziua de 14 martie (Liberalia), se dezbracau hainele de copil si se punea toga barbateasca, ceremonia sfarsindu-se printr-un sacrificiu. Cea mai solemna ceremonie a cultului familial era casatoria. Dupa ce mireasa era adusa cu alai si cantece religioase la casa mirelui, tinerii mancau impreuna, ca si la greci, o lipie de secara, perfectandu-se astfel din punct de vedere religios unirea lor. Toate aceste rituri ale cultului familial se implineau in jurul vetrei, ca si la greci.

Date istorice
Italia a fost, mai mult decat Grecia, locul unor invazii continue ale unor populatii din afara. Astfel, peste unele populatii mai vechi, mediteraneene, incep spre sfarsitul mileniului al II-lea i. Hr. sa se aseze triburi migratoare venite de peste Alpi. Cei dintai au fost siculii, stabiliti in Sicilia. Ei ar fi dat si numele Italiei, in amintirea regelui lor Italos. Dar prima invazie de mare importanta a fost aceea a popoarelor italice, invazie care face parte din marea miscare a triburilor indo-europene stabilite mai inainte in Europa centrala. De aici, de la Dunarea de mijloc, au pornit spre sud-est triburile elenice, iar spre sud-vest cele italice.
 Un alt strat etnic l-au format in Italia etruscii.
 In secolul  al VIII-lea i. Hr. a avut loc un alt eveniment de mare importanta pentru istoria Romei antice: inceputul colonizarii de catre greci a Italiei de sud si a Siciliei.
 In ultimele decenii ale secolului al V-lea i. Hr., Italia a suferit invazia galilor, populatie de neam celtic. Dintre toate aceste populatii, cei care aveau sa scrie marea istorie a Romei antice au fost romanii, intemeietorii Cetatii eterne. In secolul al VIII-lea i. Hr. - anul 753 dupa istoricii latini - triburi de latini, sabini si etrusci puneau bazele Romei prin unirea asezarilor fortificate care se aflau pe cele sapte coline de pe malul stang al Tibrului.
 Sub raportul organizarii politice, Roma antica a trecut prin trei perioade: regalita
Temple, preoti, rituri si sarbatori
CULTUL
Locurile de cult ale celtilor au fost la inceput simple incinte sacre aflate in aer liber, in poieni, paduri sau pe inaltimi. In ultimele secole inainte de Hristos au aparut si temple construite din lemn sau chiar din piatra. Ele aveau forma rotunda sau poligonala si cuprindeau, in afara de sanctuarul propriu-zis, numeroase si variate constructii-anexe. Se pare ca existau in jurul templelor chiar teatre si amfiteatre, unde se desfasura un cult complicat, comportand probabil si manifestari artistice consacrate zeilor sau eroilor. Dintre sanctuarele celtice descoperite mentionam pe acela de la Libenice (Boemia), descoperit in anul 1959 si datand probabil de la sfarsitul secolului al IV-lea sau inceputul secolului al III-lea i. Hr. In temple se gaseau si reprezentari ale divinitatilor, sub forma de statui si reliefuri, sau simple simboluri ale zeilor. Idolii erau din lemn cioplit grosolan, dar existau, dupa marturia lui Cezar, si statui de piatra.

Preotii
Preotii celtilor, druizii ("puternic cunoscatori"), formau o casta bine organizata. Impreuna cu sefii militari, ei formau elita societatii celtice, fiind scutiti de impozite si de serviciul militar. Aveau o mare putere politica si exercitau functiile de judecatori ai poporului, medici, magicieni si mai ales ghicitori.

Pentru a-si forma cultura necesara, candidatii la functia de druizi treceau prin scoli speciale in care invatau uneori chiar douazeci de ani si se pare ca era o mare afluenta la aceste scoli, probabil din cauza avantajelor pe care le aveau druizii.

Sacerdotiul druidic era mai mult decat o simpla asociatie corporativa si exercita o mare putere politica. Conducatorul druizilor era desemnat prin alegere sau, in unele cazuri, prin puterea armelor. Regii erau in mana lor simple instrumente. Fara sfatul lor nu se putea face nimic. Mai ales nu se puteau intreprinde razboaie. Ei erau judecatori pentru tot felul de litigii. Daca cineva nu voia sa se supuna sentintei data de ei, i se aplica cea mai grea pedeapsa: interzicerea sacrificiilor. Cei care primeau aceasta pedeapsa erau socotiti ca nelegiuiti si criminali. Toata lumea fugea de ei si nu aveau dreptul la nici o plangere si la nici o demnitate.

In secolul al III-lea d. Hr., se amintesc la celti si druidese, care se ocupau cu ghicitul si prezicerile.

Druizii au fost persecutati de romani din cauza puterii politice si juridice pe care o exercitau asupra celtilor si din cauza jertfelor omenesti si a practicilor magice cu care se ocupau. Imparatul Octavian August a interzis cetatenilor romani sa apartina religiei druizilor, iar Tiberiu a interzis cu totul exercitarea functiei druidice. Totusi druizii au continuat sa-si exercite puterea si sub Claudiu, care de asemenea i-a persecutat. In ascuns, religia celtica a persistat multa vreme, druizii inlocuind sacrificiile omenesti cu sacrificii simbolice. Treptat religia celtica s-a romanizat si autoritatea druizilor a disparut, iar scolile crestine au inlocuit scolile druidice.

Sacrificiile
Celtii aduceau zeilor ca ofrande diferite obiecte si monede. De exemplu, pentru a fi feriti de o epidemie, au aruncat comori intregi intr-un lac sfant de langa Toulouse. Sacrificiile sangeroase constau din animale si chiar oameni, mai ales cu prilejul razboaielor, fie pentru ajutor in lupte, fie pentru multumire in caz de victorie, iar in caz de infrangere pentru a mijloci protejarea supravietuitorilor. Acum se sacrificau ranitii, cei slabi, captivii etc. Luptatorii insisi si chiar conducatorii se sacrificau uneori de bunavoie pentru a atrage bunavointa zeilor. Luptatorii aveau obiceiul sa taie capetele inamicilor pe care ii invinsesera si, inapoiati acasa, asezau aceste capete in casele lor ca pe niste trofee. Jertfirea oamenilor se facea in mod cu totul barbar, prin inecare, spanzurare, ardere, uneori prin inchiderea victimei intr-o cutie mare de lemn careia i se dadea foc.

Sarbatorile
Celtii, cei din Islanda de exemplu, aveau patru mari sarbatori, legate de inceputurile noilor anotimpuri si de numele unor eroi nationali. Festivitatile se desfasurau in centrele politice si religioase ale triburilor, unde era si mormantul eroului mitic. Cu aceste prilejuri aveau loc si jocuri sportive, in special intreceri de calareti. Elementele religioase se amestecau deci, in aceste sarbatori, cu cele economice, politice, juridice, distractive.


Date istorice
Celtii s-au raspandit in prima jumatate a mileniului I i. Hr., spre sud si spre vest, ocupand Galia, Britania si Irlanda. Apoi au patruns in Spania unde, amestecandu-se cu iberii, au dat nastere celti-iberilor. In secolul al IV-lea i. Hr. isi ating apogeul puterii lor, stapanind o importanta parte din Europa centrala si de vest si facand diverse incursiuni spre sud si sud-est.

Astfel, chiar la inceputul secolului al IV-lea i. Hr., celtii patrund in Italia, infrang pe etrusci si in anul 390 jefuiesc si incendiaza Roma. Fac de asemenea o incursiune in Grecia (278), unde jefuiesc si distrug sanctuarele de la Delfi. Continuandu-si migratia, ajung pana in Asia Mica, stabilindu-se intr-o regiune rasariteana a Frigiei care avea sa se numeasca Galatia, deoarece grecii ii numeau pe celti galateni.

In aceste vaste miscari ale lor, celtii au ajuns si in tinuturile locuite de geto-daci, dar s-au asezat in numar mai mare numai in Podisul Transilvaniei. Aici au convietuit cu dacii timp de circa 300 de ani, fiind apoi asimilati complet de acestia.

Civilizatia celtica a atins in vestul Europei un inalt grad de dezvoltare. Astfel, celtii aveau cetati intarite, bateau moneda si intretineau relatii comerciale foarte active cu triburile si popoarele vecine. Capeteniile lor conduceau triburile cu ajutorul unor consilii tribale.

Preotii, numiti druizi, mult laudati de scriitorii antici, mentineau unitatea triburilor celtice prin traditiile lor religioase si culturale, pe care le transmiteau mai departe pe cale orala, desi cunosteau scrisul. Romanii au supus treptat pe celtii din Spania, Galia, Britania, dar cultura celtica a supravietuit in Scotia, in Irlanda, in Tara Galilor, precum si in Bretania. Limba celtilor se vorbeste inca si astazi in Irlanda si Scotia.

Zeii in Babilonul antic
ZEII
Ca si in Egipt, zeitatile sumero-akkadiene erau zeitati ale diferitelor orase. Mai tarziu, regele Hammurabi, care a fost si un mare organizator religios, dupa ce a facut unificarea politica, intemeind primul stat independent in Mesopotamia, a izbutit sa unifice si variatele culte locale, dand nastere la o religie unica, religia babiloneana, mostenita si continuata de asirieni si de aceea putand fi numita religia asiro-babiloneana.
 Panteonul asiro-babilonean cuprindea un foarte mare numar de zei, legati intre ei uneori genealogic, alteori prin functii. In acest mare numar de zei insa, teologia asiro- babiloneana a introdus o sistematizare, o adevarata clasificare. Astfel, erau zei principali, grupati in triade sau tetrade, zei secundari si zei mai mici, grupati in jurul divinitatilor principale.
 Intre zeii principali, primul loc il ocupa marea triada cosmica, formata din Anu, Enlil si Ea.
Anu era personificarea cerului. El locuia in cel mai inalt punct al cerului. I se dadea titlul de "rege al zeilor" sau "tata al zeilor". Avea ca sotie pe zeita Antu, care reprezenta pamantul, si o multime de fii si fiice, legitimi si nelegitimi, precum si o numeroasa curte de ministri, curieri si servitori. Nu s-au gasit statui ale acestui zeu, ci numai simbolul sau format dintr-un tron cu o coroana deasupra.
 Enlil sau, dupa numirea semita, Bel, era zeul pamantului si al oamenilor. Cultul sau era mult mai popular decat al lui Anu. Se credea ca locuieste pe muntii inalti care fac legatura intre pamant si cer. Templul sau principal era la Nippur si se numea "casa muntelui". Ca zeu al pamantului si al atmosferei, Bel era si zeul vantului si al furtunii, iar ca stapan al oamenilor era cel ce hotara soarta lor si ceasul mortii. Era in acelasi timp zeu binefacator si distrugator, cum erau si alti zei semiti. Emblema sa, tronul cu coroana, era identica aceleia a lui Anu.
 Ea ("binefacatorul") era zeul apelor, al carui oras sfant, Eridu, era aproape de Golful Persic. Ca zeu al apelor, Ea avea o mare importanta in magie, caci apele, venind din adancurile misterioase ale pamantului, cunosc secretele profunzimilor. De aceea cuvantul apa, apsu, inseamna si "casa stiintei". In consecinta, Ea, stapanul lui apsu, era zeul intelepciunii, protectorul stiintelor si al artelor. El era zeul civilizator prin excelenta, care a modelat cu propriile sale maini pe om si l-a invatat scrisul, stiintele si artele, mai ales arta constructiilor. Tot in calitatea sa de zeu al apelor, Ea era socotit si ca zeu purificator.
 Urma triada astrala: Sin, Samas, Istar.
Sin era zeul masculin al lunii. El avea intaietate fata de Samas, zeul soarelui, deoarece la semiti ziua se socotea incepand de la apusul soarelui. Ca zeu al lunii, Sin era si zeul lunilor, stabilind impartirea timpului in zile, luni si ani. Potrivit naturii sale, el era si stapanul diademei, dand sau luand coroana regilor.
 Samas, zeul soarelui, era fiul lui Sin, deoarece, dupa conceptia orientala, lumina se  naste din intuneric si ziua din noapte. Ca zeu al luminii si al zilei, Samas era zeul dreptatii si judecatorul suprem al oamenilor, intocmai ca Osiris la egipteni. El era de asemenea inspiratorul legilor pe care le dadeau principii si, in general, prietenul zeilor si al oamenilor, protectorul celor slabi, zeul sanatatii si al fericirii. Tot in virtutea naturii sale de zeu al luminii, Samas era si marele zeu al ghicitorilor babilonieni.
 Istar, numita in Biblie Astarte, era desigur cea mai populara zeita a panteonului babilonean. Spre deosebire de celelalte zeite babilonene, care erau adorate ca sotii alezeilor, Istar a avut la inceput un cult independent, neavand sot. Era o zeitate foarte complexa, cu numeroase atributii, dintre care cele mai importante erau aceea de zeita a fecunditatii in general si aceea de zeita a razboiului. In prima sa calitate avea un cult foarte desfranat, in special la templul sau din Uruk. In a doua calitate era iubita de razboinicii asirieni, care i-au construit temple la Ninive si in alte orase.
 O a treia triada era formata din zei ai naturii: un zeu al focului, altul al fertilitatii si o zeita a vindecarii bolilor.
 Pe langa zeii cuprinsi in aceste triade, asiro-babilonenii aveau si alti zei principali locali, zei populari care s-au bucurat de o cinste deosebita. Intre acestia primul loc il ocupa Marduk, care la origine era un zeu solar local al Babilonului. Odata cu ridicarea Babilonului la rangul de capitala si centru religios al primului imperiu caldeean, Marduk a  devenit stapanul zeilor, intocmai ca Amon al egiptenilor. Preotii au compus in cinstea sa celebrul Poem al creatiei. Ca rege al zeilor, Marduk era si stapanul regilor, servindu-le acestora ca model in conducerea statului, in razboaie etc.
 La asirieni zeul principal era Assur, al carui nume inseamna si "binevoitor". Tot printre zeii principali locali se numara si Ninib, zeul capitalei sumeriene. Un loc deosebit ocupau in panteonul asiro-babilonean zeul Tammuz si alti zei cu caracter naturistic. Mult venerat de babiloneni, Tammuz era zeu al vegetatiei.  Mai amintim dintre numeroasele zeitati asiro-babilonene Tigrul si Eufratul, fluviile divinizate pentru imensa binefacere pe care o revarsau asupra tariii Ninghisida,  protectorul medicinei, al carui simbol, sarpele incolacit pe un toiag, s-a pastrat ca simbol al medicinei pana in zilele noastre.
 In afara de zeii propriu-zisi, in panteonul asiro-babilonean intrau si o multime de spirite ale cerului si ale pamantului, considerate ca zei minori. Erau ajutoarele zeilor, solii lor catre oameni. Spiritele ar fi fost, dupa cele mai multe documente, in numar de 900.

Viata de apoi in Babilonul antic
Viata de dupa moarte
 O soarta speciala, mizerabila, au sufletele celor care au ramas neingropati sau n-au rude care sa ingrijeasca de cele randuite pentru morti. Sufletele celor dintai ratacesc necontenit prin lumea umbrelor si vin printre cei vii, provocandu-le tot felul de neajunsuri si suferinte. Sufletele celor fara rude sunt nevoite sa-si astampere foamea cu ce gasesc prin gunoaie.
 Teologia si mitologia asiro-babilonene vin insa cu o serie de precizari, completand aceste credinte populare cu privire la viata viitoare. Astfel, imparatia mortilor, Arali, este o cetate puternica, inconjurata cu sapte ziduri si avand porti mari, pazite strasnic. In aceasta imparatie nu intra nimeni fara invoirea stapanei cetatii, Ereskigal. Cei care sunt primiti trebuie sa-si lase imbracamintea si podoabele la portile cetatii. Totusi, in aceasta sumbra imparatie curge "izvorul vietii", pe care il cauta zeita Istar pentru Tammuz.
Zeita insasi, ca sa poata iesi din infern, a fost stropita cu apa din "izvorul vietii". De asemenea, undeva, intr-un loc ascuns al imparatiei mortilor, se afla "pomul vietii" sau al reintineririi". Ideea de nemurire staruie deci in mitologia si religia babilonenilor. Cu toate acestea, in literatura asiro-babiloneana nu se aminteste nimic in legatura cu vreo reinviere finala, iar de faimoasa "insula a fericitilor" n-au avut parte decat Ut-Napistim si sotia sa.

Temple, preoti, rituri si sarbatori
Cultul
a) Locurile de cult. Templele babilonene, construite din caramida de argila uscata la soare, aveau forma unor piramide patrate la baza si cu mai multe etaje. Interesante sunt mai ales ziguratele, turnuri foarte inalte, atingand la Khorsabad si la Babilon 91 m si fiind alaturate principalelor temple. Uneori ziguratul era comun mai multor temple din jurul lui, alteori doua zigurate se inaltau de o parte si de alta a unui templu consacrat mai multor divinitati. Destinatia acestor extraordinare constructii a ramas nelamurita. S-au facut numeroase supozitii, intre care si aceea ca, cel putin la Babilon, ziguratul a servit preotilor ca observator astronomic.
 Templele asiriene aveau forma de turnuri si erau mai putin monumentale decat cele babilonene. Cel mai adesea ele constituiau o anexa a resedintei regale.
Edificiile  anexe  ale templelor serveau ca institutii publice, scoli teologice etc.
 b) Preotii Este foarte probabil ca in vremea comunei primitive seful familiei sa fi
implinit actele de cult. Dupa formarea statelor gasim la asiro-babiloneni o casta sacerdotala puternica. De altfel puterea politica si cea religioasa erau din timpurile cele mai vechi reunite intr-o singura persoana. Si mai tarziu regele a continuat sa implineasca functia de mare preot, aducand sacrificii in numele supusilor sai.
 Clasa sacerdotala era formata dintr-o multime de categorii de persoane sacre, pregatite pentru diferite functii ale oficierii cultului. Astfel, unii preoti aduceau sacrificiile, altii rosteau rugaciunile oamenilor catre zei, altii transmiteau si interpretau vointa zeilor. Exorcistii practicau riturile si recitau descantecele pentru insanatosirea bolnavilor. Ghicitorii, interpretii viselor si cercetatorii maruntaielor animalelor sacrificate preziceau viitorul prin diferite mijloace specifice fiecarei categorii preotesti.
 Ca si la alte popoare din antichitate, preotii erau si la asiro-babiloneni invatatii, literatii si artistii vremii. Ei cunosteau arta complicata a scrisului si compuneau operele literare si melodiilor imnelor sacre. Tot ei cunosteau si practicau astronomia si medicina.
 Existau si preotese, "surorile zeului", care erau un fel de vestale, si "femeile sfinte", care de fapt implineau riturile prostitutiei sacre, indeosebi la templul de la Uruk al zeitei Istar.
 c) Sacrificiile. Sacrificiul constituia si la asiro-babiloneni partea principala a cultului. El era considerat ca masa zilnica a zeilor, carora li se aduceau sacrificii in fiecare templu de doua ori pe zi, dimineata si seara. Mai erau apoi sacrificiile extraordinare: la inceputul si la sfarsitul unui razboi, cand se pleca la vanatoare, la sfintirea templelor, pentru purificari individuale etc. Se aduceau ofrande din aur, argint, alimente dulci, bauturi, parfumuri etc. La masa zeilor se aduceau 12 sau 36 de paini nedospite. Sacrificiile constau din animale de tot felul, dar mai ales oi. Era necesar ca animalele sacrificate sa fie de parte barbateasca, fara defecte si curate. Sacrificiile omenesti nu se intalnesc in cultul divin, dar se intalnesc in ceremoniile funerare.
 d) Imnele si rugaciunile.  Babilonenii si asirienii erau popoare foarte pioase, in adevaratul inteles al cuvantului. Lucrul acesta reiese, intre altele, din marele numar de imne religioase si rugaciuni care au ajuns pana la noi. Imnele erau rugaciuni rimate, impartite in strofe si rostite intr-un fel de recitativ, pe un ton foarte ridicat. Aceste imne, care ni s-au transmis din epoci foarte vechi, au o mare valoare artistica. In ele se exprima un profund sentiment al pacatului si al nevoii de curatire de pacate. Sunt asa-numitii "psalmi de pocainta", care abunda in literatura religioasa asiro-babiloneana, pentru ca toate nenorocirile din aceasta viata si mai ales bolile erau considerate ca urmari ale pacatelor si deci trebuia sa se ceara iertare zeilor.
 In afara de imnele liturgice, care au o anumita structura, asiro-babilonenii foloseau foarte mult rugaciunea in viata lor religioasa publita si particulara, cum reiese mai ales din scrisorile catre rude, prieteni etc, in care formula "ma rog in toate zilele" revine foarte des.
 e) Sarbatorile. La asiro-babiloneni existau sarbatori ordinare, lunare sau anuale, si sarbatori extraordinare. Dintre sarbatorile ordinare, cea mai importanta era aceea a Anului Nou. In timpul lui Hammurabi, aceasta sarbatoare a luat o mare dezvoltare, care dura 12 zile. Se sarbatorea primavara, in luna Nisan. Cu prilejul sarbatorii Anului Nou, zeii fixau destinele oamenilor si le insemnau pe niste tablite. De asemenea, la marile sarbatori, zeii isi faceau vizite, intocmai ca zeii din Egipt. Aceste vizite ale zeilor prile-juiau procesiuni marete. Cele mai fastuoase procesiuni aveau loc insa atunci cand un zeu care fusese capturat era eliberat si readus la locuinta sa. In mijlocul verii se desfasurau sarbatorile lui Tammuz, zeul vegetatiei. Sarbatorile lunare aveau loc la 1,7, 15, 28 ale, fiecarei luni. Sarbatorile extraordinare aveau loc cu prilejul comemorarii unei victorii, la inaugurarea unui templu, la introducerea de noi statui, mobilier si instrumente sacre in templu etc. La astfel de sarbatori, templele primeau daruri bogate in aur, argint, pietre pretioase si obiecte de tot felul.
 f) Riturile de inmormantare la asiro-babilonieni - mortii erau jeliti si dusi la mormant cu muzica trista. Se ardeau plante frumos mirositoare si se faceau libatii. Se obisnuiau desigur, ca la toti semitii, sfasierea vesmintelor, doliul, incingerea cu sac, taierea parului, taieturi si zgarieturi ale trupului si ale fetei, posturi, presararea de cenusa sau pamant pe cap etc.
 Mormintele, spre deosebire de cele egiptene, erau foarte simple si fara podoabe. Mortii erau ingropati uneori in mari sicrie de teracota, alteori erau pusi sub pamant inveliti in rogojini. Langa cadavre se ingropau vase cu apa, arme, ornamente, unelte de lucru. Nu s-au gasit urme de mancaruri in mormante. Probabil ca ofrandele pentru morti se faceau in casele rudelor lor.
 Asiro-babilonenii n-au ajuns la perfectiunea imbalsamarilor la care au egiptenii. Dealtfel, in general, asiro-babilonenii nu s-au preocupat atat de mult de viata viitoare cum au facut egiptenii. Ei cereau cel mai adesea zeilor lor o viata pamanteasca lunga. „Cel care are teama de zei, spuneau ei, isi prelungeste viata pamanteasca". De asemenea cel drept isi asteapta rasplata aici pe pamant.

Sufletul si trupul
Creatia
Tema creatiei este dezvoltata in mai multe referate, dar mai ales in celebrul Poem al creatiei. Poemul incepe printr-o teogonie. La inceput nu exista nimic, nici chiar zeii, ci doar haosul. In acest haos apar principiile cosmice: Apsu, oceanul apelor dulci, ca element masculin, si Tiamat, marea sarata, ca element feminin. Din aceasta pereche primordiala s-au nascut, perechi-perechi, toti zeii. Acest fenomen al nasterii zeilor din elementele primordiale, personificate ale naturii ne duce la concluzia ca zeii babilonieni erau doar forte naturale zeificate Dar Tiamat, ingrijorata de puterea crescanda a zeilor, se hotari sa-si distruga opera si astfel izbucni conflictul dintre zei si haosul din care au iesit. Zeul Anu este trimis de ceilalti zei sa inceapa lupta, dar acesta se sperie de Tiamat si fuge. Marduk primeste sa dea lupta, dar cere in schimb sa i se confere cel mai inalt rang intre zei. In cadrul unui banchet la care zeii se imbata, se confera lui Marduk atotputernicia. Inarmat acesta se lupta cu Tiamat, care este invinsa si taiata in doua. Cele doua parti ale trupului sau formeaza cerul si pamantul. Marduk pune apoi pe cer stelele, planetele, luna si soarele.
In Enuma elis nu se poate vorbi de un principiu creator si aceasta pe motiv ca intregul act creator este inclus in ciclul de devenire, de pranduire a materiei primoriale. Marduk, principalul zeu erou si creator, nu este un principiu paralel lumii empirice, el insusi fiind nascut din parinti ai caror strabuni raman Apsu si Tiamat.
 In literatura sumeriana se disting doua traditii privind crearea omului. Traditia de la Nippur, in mitul Tarnacopului, considera ca omul a fost creat de Enlil, care loveste pamantul cu tarnacopul; din gaura facuta de el au iesit oamenii. In traditia Eridu, omul a fost creat din lut de zeita Nammu. In relatarea sumeriana a potopului omul este creat de alti zei: An, Enlil si Ninhursaga.
 In literatura akkadiana exista mai multe traditii privind crearea omului. De exemplu dupa mitul Atramhasis, primul om a fost creat de zeita mama Mami/Nintu in colaborare cu inca 14 zeite ale nasterii. Numele primului om a fost Widimmu si a fost modelat din lutul pe care Mami/Nintu l-a cerut lui Enki.
 Despre natura propriu zisa a omului literatura mesopotamiana nu ne da detalii. Conceptia mesopotamiana despre suflet este strans legata de notiunile ZI si SHI, echivalente ale lui napishtu - ceea ce inseamna viata, mai degraba decat suflet, insa viata deosebita de cea din trup. In gandirea mesopotamiana viata nu era legata direct de notiunea de suflet, ci de posibilitatea sau puterea omului de a se mentine ca fiinta distincta si de a ocupa un loc ca atare in contextul existentei.
 Trupul nu juca un rol de seama la mesopotamieni, acest lucru poate fi dedus din faptul ca nu s-au facut incercari de pastrarea a trupurilor prin imbalsamare.
 
Date istorice
 Religia babilonienilor si asirienilor
 Preliminarii
Mesopotamia - locul in care intalnim civilizatiile babiloneana si asiriana, este tinutul din Asia de sud-vest cuprins intre fluviile Tigru si Eufrat.
 Spre sfarsitul mileniului al IV-lea i. Hr., regiunea dintre Tigru si Eufrat era locuita de doua popoare: sumerienii, de rasa nesemita, in partea de sud, si akkadienii, semiti, in regiunea muntoasa din nord. Cercetarile arheologice mai noi au dus insa la concluzia ca in Mesopotamia a existat o populatie bastinasa inca mai veche, numita de cercetatori "protosumerieni", populatie peste care au imigrat sumerienii, venind din regiunile muntoase rasaritene.
 Sumerienii erau un popor de agricultori care au izbutit sa creeze o inaintata civilizatie. Ei au construit canaluri, diguri si rezervoare pentru apele celor doua fluvii, care se revarsau periodic. De asemenea au intemeiat orase si au inventat o scriere picto-grafica. Orasele sumeriene formau la inceput state deosebite si aveau in fruntea lor o capetenie, care era in acelasi timp si preotul zeului principal local. Civilizatia sumeriana s-a dezvoltat un timp libera, numarand patru dinastii de regi-preoti. In mileniul al III-lea insa, triburile akkadienilor, care aparusera in nordul Mesopotamiei inca din mileniul al IV-lea i. Hr., au inceput sa coboare spre sud. Un conducator puternic al acestora, Sargon I (2350-2295), a izbutit sa-si intinda stapanirea de la Golful Persic pana la Marea Mediterana, supunand pe sumerieni. Desi invinsi, sumerienii, superiori in cultura fata de invingatori, le-au transmis acestora cultura lor si din acest amestec a iesit civilizatia sumero-akkadiana.
 Regatul sumero-akkadian a durat mai mult de doua secole, dupa care a suferit invaziile elamitilor si ale amorritilor. Acestia din urma, popor semit venind din vest, au intemeiat un regat pe Eufratul de mijloc, cu capitala la Mari, si, dupa lupte necontenite, au ajuns, sub marele lor rege Hammurabi (Hammurapi, c. 1728-1686 i. Hr.), sa puna stapanire pe intreaga Mesopotamie, intemeind primul imperiu babilonean.
 Dupa o perioada de mare inflorire, in care timp influenta culturii babilonene se intinsese pana la Marea Mediterana, a urmat decaderea, grabita si de invazia hititilor din nord-est si de aceea a kassitilor, a caror stapanire avea sa dureze pana la 1150 i. Hr.
 Profitand de aceasta slabire a statului babilonean, s-au ridicat in nord asirienii, popor semit stabilit in regiunea de la izvoarele fluviului Tigru. Acestia intemeiasera cateva cetati, dintre care cele mai importante erau Assur si Ninive. Puterea asirienilor si-a atins apogeul in secolul al VII-lea i. Hr. Este destul sa amintim ca marele lor rege Assurbanipal (668-626 i. Hr.) ajunsese sa stapaneasca un teritoriu imens, care cuprindea aproape intregul Orient antic, de la Golful Persic pana la Marea Caspica si de la granitele de vest ale Persiei pana in Etiopia. In anul 612 i. Hr., orasul Ninive a fost distrus de armatele  conduse de Nabopalassar, caldeu de origine, care a intemeiat in Mesopotamia un nou stat babilonean.
 Al doilea imperiu babilonean, numit si imperiul babiloneano-caldeean, a cunoscut o noua dar scurta inflorire, indeosebi sub Nabucodonosor al II-lea (605-562 i. Hr.), cand Babilonul a atins o adevarata splendoare. Acest rege a ajuns cu armatele sale pana la granita Egiptului, distrugand in anul 586 Ierusalimul si transportand in Babilon o parte din locuitorii acestui oras. Cirus, regele persilor, a supus pe babiloneni, impunand invinsilor religia persana.
 In anul 330 Babilonul a fost cucerit de Alexandru cel Mare, care a facut din el capitala vastului sau imperiu. Dupa moartea lui, Babilonul a cazut pe rand sub stapanirea Seleucizilor, a Arsacizilor si in sfarsit sub aceea a romanilor.
Asiro-babilonenii nu aveau in acest sens o invatatura bine precizata, ca egiptenii. Sunt totusi dovezi de credinta in viata viitoare inca din epoca proto-sumero-akkadiana. Sufletul, care supravietuieste trupului, este numit edimmu. La moarte, trupul se preface in tarana, iar sufletul, "intr-o haina de aripi", coboara in regiunea intunecoasa subpamanteana Kigallu sau Arali. Inainte insa de a ajunge aici, sufletul este cantarit pe balanta. La cantarire asista zeita Nungalla, care hotaraste soarta celor buni si a celor rai. Omul bun, care si-a implinit datoriile fata de zei, va fi recompensat in Seol, devenind "proprietarul unei gradini de imbelsugare", fiind imbracat cu haine albe etc. Celui rau "i se va lua imbelsugarea".
Zeii la geto-daci
Zeii
Din lipsa izvoarelor, s-au emis mai multe teorii cu privire la caracterul religiei geto-dacilor. Astfel, din faptul ca Herodot vorbeste pe larg numai despre Zalmoxis, spunand ca unii geti "ii mai spun si Gebeleizis" si ca getii "cred ca nu exista alt zeu afara de al lor" (IV, 94), precum si din faptul ca numele Gebeleizis nu mai apare nicaieri la scriitorii antici, s-a tras concluzia ca religia geto-dacilor a fost monoteista, teorie respinsa insa de cvasitotalitatea cercetatorilor romani si straini.
 S-a facut  greseala sa se afirme ca si marele invatat roman Vasile Parvan (1882-1927) ar fi fost adeptul acestei teorii; ceea ce este inexact. Parvan nu vorbea despre monoteismul geto-dacilor, ci despre henoteismul acestora. In henoteism, divinitatea principala este adorata ca si cand ar fi singura, dar fara sa fie singura divinitate. Henoteismul reprezinta numai o ierarhizare a divinitatilor, nu un monoteism.
 Teoria care s-a impus in istoriografia romaneasca actuala este aceea a politeismului geto-dacic, desi acordul intre cercetatori cu privire la numarul, numele, caracterul, atributele divinitatilor geto-dacice este departe de a se fi stabilit, din cauza lipsei izvoarelor. Totusi ne putem ingadui unele afirmatii.
 Astfel, zeul principal al geto-dacilor, Zalmoxis, chiar daca a avut, intr-o perioada foarte indepartata, caracter demonic, htonian, in perioada de inflorire a civilizatiei dacice el avea cu siguranta caracter uranian, era zeu al cerului, cum a sustinut Parvan, nu al lumii subterane si al vegetatiei, cum sustine, de pilda, prof. I. Russu. "Oricare ar fi fost preistoria sa, Zalmoxis, asa cum era venerat de geto-daci, nu era un zeu al pamantului, nici al fertilitatii agrare, nici un zeu al mortilor", spune Mircea Eliade.
 O a doua divinitate importanta a geto-dacilor va fi fost Gebeleizis, chiar daca numele acestui zeu apare in literatura antica numai la Herodot. Gebeleizis va fi fost un zeu al cerului si in special al furtunii si al fulgerului. Sanctuarele dacice descoperite la Gradistea Muncelului, Costesti si in alte parti, par sa fi fost inchinate uneia sau mai multor divinitati de acest gen, urano-solare.
 Cercetatorii inclina sa vada zeitati dacice in unele dintre numirile de zeitati romane sau tracice descoperite in inscriptiile dacice din perioada romana a Daciei. Vasile Parvan, de exemplu, era de parere ca Diana ar fi o divinitate getica al carei nume a fost schimbat. C. Daicoviciu considera ca Bendis, divinitate tracica, ar putea fi Hestia si ca alti zei geto-daci ar corespunde numirilor greco-romane Liber, Libera, Hercule, Terra Daciae, Genius Daciae, Terra Mater etc.

Viata de apoi la geto-daci
Viata de dincolo
"Credinta lor este ca ei nu mor, ci ca cel care piere se duce la Zalmoxis", spunea Herodot. Aceasta afirmatie, ca si aceea cu trimiterea solului la Zalmoxis, a acreditat parerea, unanima, ca viata geto-dacilor era stapanita de credinta in existenta unei alte vieti dupa moarte. Curajul si usurinta cu care acestia se sinucideau cand erau infranti in razboaie arata ca intr-adevar ei se credeau "nemuritori".
 Este greu de spus daca nemurirea geto-dacica a fost ceva cu totul spiritual, cum afirma Vasile Parvan, sau numai o continuare a vietii de aici in conditii mai bune. Pentru intrebarea daca "raiul" dacic era "in cer", cum sustinea Parvan, sau "undeva in adancurile pamantului", este greu de raspuns. cum a afirmat prof. I. Russu, este greu de rezolvat, din cauza aceleiasi saracii a izvoarelor.
 Unii cercetatori, au crezut ca pot descoperi la geto-daci si credinta in trecerea sufletelor dintr-un trup in altul dupa moarte. Nu sunt insa temeiuri sigure pentru o astfel de afirmatie.
 In privinta riturilor de inmormantare ale geto-dacilor, potrivit cercetarilor arheologice s-a putut constata ca, in perioada veche a fierului, a predominat inhumarea cadavrelor, iar in perioada noua a fierului a predominat incinerarea. In rare cazuri s-a folosit inhumarea, pentru copii si pentru persoane de mare importanta. Mormintele descoperite sunt unele plane, altele sub forma de movile de pamant, unele continand urna, altele fara urna. In unele cazuri, incinerarea s-a facut chiar pe locul mormantului, alteori pe alt loc.
 Obiceiul general indo-european ca femeile sa se sacrifice de bunavoie sau sa fie omorate pe mormantul sotilor lor se pare ca a existat si la geto-daci.

Temple, preoti, rituri si sarbatori
Cultul
Herodot prezinta pe Zalmoxis ca fiind in legatura cu Pitagora, construindu-si apoi o camera de primire pentru cetatenii de frunte, carora le vorbea despre nemurire, apoi stand ascuns intr-o camera subterana timp de trei ani si in al patrulea an aparand iarasi printre oameni. Din toate acestea s-a putut deduce caracterul "misteric" al cultului lui Zalmoxis, acest cult comportand adica rituri initiatice ca in religiile de mistere grecesti. Este adevarat ca Herodot nu prea a dat crezare informatorilor sai greci de la Marea Neagra, dar unele aspecte ale religiei geto-dacilor in ce priveste locurile de cult, preotii si riturile vin in sprijinul afirmatiei cu privire la caracterul misteric al cultului lui Zalmoxis.
 Locurile de cult.
Despre locurile de cult ale geto-dacilor nu se stia decat ceea ce spusese Strabon, cum ca marele preot al acestora, devenit apoi zeu, isi avea resedinta intr-o pestera de pe varful muntelui Cogaionon, munte identificat astazi in chip ipotetic cu Dealul Gradistei din Muntii Orastiei. Nu s-au gasit pana acum urme de cult in pesterile care au fost cercetate. In schimb, sapaturile arheologice din anul 1949 au dat la iveala urmele unui important numar de sanctuare geto-dacice, asezate, cele mai multe dintre ele, in Muntii Orastiei (jud. Hunedoara), la Costesti si mai ales la Gradistea Muncelului, unde a fost Sarmizegetusa, vechea capitala a statului dac. Aceste sanctuare erau de doua tipuri: patrulatere si circulare. Cele in forma de patrulater constau din siruri de coloane de lemn sau de piatra, asezate pe tamburi de calcar. Cele in forma circulara constau din stalpi asezati in cerc si grupati intr-un chip semnificativ.
 Existenta unor sanctuare de tip diferit, asezate uneori in apropiere unele de altele, constituie un serios argument in favoarea tezei politeismului geto-dacic.
 Preotii
Preotii aveau un mare rol in viata geto-dacilor, la fel cu acela al druizilor la celti. In fruntea clerului geto-dac sedea un mare preot, care locuia, cum relateaza Strabon, intr-o pestera de pe varful muntelui Cogaionon. Primea la el numai pe rege si pe insotitorii lui pentru a le da indrumari din partea zeilor. Nimic mai important nu se facea fara consultarea marelui preot, detinatorul tainelor divine si al procedeelor divinatorii si magice.
 Ca mare preot se citeaza, in afara de Zalmoxis insusi, un anume Zeuta. In timpul regelui  Burebista  se  mentioneaza  personajul istoric Deceneu,  care, dupa spusele lui Iordanes, a intreprins o mare reforma culturala si a clerului geto-dacic, fiind pana la urma zeificat. Este cunoscuta influenta lui Deceneu asupra regelui si asupra poporului, cerandu-le sa-si distruga viile, pentru a feri poporul de betie. Alt mare preot cunoscut este Comosicus, care era si rege.
Pe langa implinirea cultului, preotii geto-daci aveau insusirea de judecatori ai poporului. Ei erau de asemenea medici. Erau folositi si ca soli pentru incheierea tratatelor sau pentru mijlocirea pacii.
 Sacrificiile
Sacrificiul omenesc este mentionat sigur in religia geto-dacilor de Herodot, care spune cum, in fiecare al cincilea an, se desemna prin tragere la sorti un sol, care sa duca zeului toate dorintele si rugamintile poporului. Cel care iesea la sorti era apucat de maini si de picioare si aruncat in varful sulitelor. Daca nefericitul sol murea indata, inainte de a atinge pamantul, insemna ca sacrificiul a fost primit si toata lumea era multumita. Daca, dimpotriva, solul nu murea, era batjocorit in tot felul, ca unul care a fost nevrednic de cinstea care i s-a facut, si se tragea la sorti un alt ambasador la zeu.
 Probabil ca si la geto-daci sacrificiul uman a avut la inceput ca scop potolirea maniei zeului si castigarea bunavointei lui. Observam insa ca sacrificiul geto-dacic se repeta numai dupa patru ani si atunci se sacrifica numai o singura persoana. Credem ca Parvan a avut dreptate sa remarce ca, in vreme ce la alte popoare se sacrificau prizonieri de razboi si criminali, la geto-daci se sacrificau, prin tragere la sorti, cei mai buni dintre ei.  Cu siguranta au existat si sacrificii de animale. Dovada resturile unui astfel de sacrificiu descoperite nu de mult la Davidesti (jud. Arges), unde s-au gasit, intre altele, o mare cantitate de oase de animal arse.
 
Date istorice
Catre sfarsitul neoliticului si inceputul epocii bronzului (c. 2500-2000 i. Hr.) s-a produs marea migratie a triburilor indo-europene, care s-au raspandit apoi in toata Europa. In Europa de sud-est, din amestecul acestora cu populatiile neolitice, s-au nascut grecii, ilirii, tracii si ramura cea mai nordica a acestora din urma, geto-dacii.
 Primele stiri scrise despre geto-daci, "cei mai viteji si cei mai drepti dintre traci", se gasesc in izvoarele grecesti, unde ii intalnim sub numele de geti. Numele de daci este prezent mai tarziu si este folosit de romani. Faptul ca erau numiti geti sau daci nu are nici o importanta, deoarece inca din antichitate s-a stiut ca getii si dacii erau de acelasi neam tracic si vorbeau aceeasi limba.
 Ocupatiile lor de capetenie erau agricultura si pastoritul, dar se indeletniceau si cu viticultura, albinaritul, extragerea si prelucrarea metalelor etc. Pe langa metalurgia fierului, ei s-au remarcat si in mestesugul lucrarii aurului si argintului, in ceramica lucrata la roata si in arta constructiilor. Cunosteau scrisul sub forma alfabetului grec si latin si sint indicii ca nu era folosit numai de capeteniile lor si de preoti ci si de mestesugari.
 In ceea ce priveste relatiile geto-dacilor cu alte popoare si influentele reciproce care au avut loc, trebuie mentionati in primul rand grecii, care, prin coloniile lor de la Marea Neagra -Histria, Tomis, Callatis - au grabit dezvoltarea societatii geto-dacice. Pe la mijlocul secolului al IV-lea i. Hr. au patruns in Transilvania celtii, care au convietuit cu geto-dacii timp de aproximativ trei secole, sfarsind prin a fi asimilati de geto-daci.
 Sub raport social, geto-dacii erau impartiti in doua mari categorii: tarabostes sau pileati ("cei care poarta pileum", caciula), clasa suprapusa, si capillati sau comati ("pletosii", "cei cu par lung", care umblau descoperiti), oamenii de rand.
 Sub raport politic, dintre faptele importante din istoria geto-dacilor, amintim in primul rand rezistenta opusa  regelui Darius, in expeditia sa impotriva scitilor din regiunea Marii Negre (514 i. Hr.), apoi a lui Alexandru cel Mare, cand acesta a intreprins o incursiune la nordul Dunarii (335 i. Hr.).
 In secolul I i. Hr., Burebista (c. 82-44 i. Hr.), a reusit sa uneasca toate triburile geto-dacilor, intemeind astfel primul stat geto-dac centralizat si independent.
 In anul 106 Dacia devine provincie romana. Acum incepe perioada romana, in care are loc procesul de romanizare a Daciei si de formare a poporului roman si a limbii romane.

Viata de apoi in hinduism
In perioada vedica credinta in viata de apoi era considerata ca o comuniune cu stramosii. Dupa moarte sufletul celui mort intra in lacasul binecuvantat al stramosilor (pitris), unde traia fericit in casa lui Vishnu.
Credinta in transmigrarea sufletelor (samsara) sau reincarnare nu este o doctrina specific indiana. Ea a fost gasita si la alte popoare mai primitive sau mai evoluate din intreaga lume. In contextul ei hindus sau indo-arian, ea este formulata in urmatorii termeni: la moarte sufletul nu trece intr-o stare permanenta fiintiala de fericire vesnica, in rai, sau de pedeapsa vesnica, in iad, ci va renaste in alte forme de viata pana cand se va termina necesitatea de intrupare. Nasterile si renasterile se succed in ordine ontologica spre stari fiintiale mai bune sau mai rele, dupa cum sunt faptele celui in cauza. Exista o singura exceptie si aceasta in cazul in care moar­tea reprezinta intoarcerea in unitatea absoluta cu Brahman. Aceasta este starea ultima spre care tinde orice credincios hindus.
Traditia hindusa preconizeaza trei cai pentru eliberare:
a. Calea faptelor - karma marga -  este cea mai veche metoda folosita in scopul eliberarii.
b. Calea cunoasterii - jnana marga isi are originea in gandirea metafizica a upanishadelor, la baza careia sta conceptia ca omul, in viata sa pamanteasca, se afla intr-o stare de ignoranta ontologica, ignoranta care cauzeaza intreaga suferinta umana.
Omul este Brahman-Atman si nimic altceva. Acest adevar nu este, insa usor de perceput. Omul persista in convingerea iluzorie ca eul individual si lumea exista separat. Intr-o astfel de conditie cog­nitiva omul se afla incatusat in procesul nesfarsit al renasterilor. Calea cunoasterii reprezinta un proces intreg de indepliniri ale unor indatoriri religioase, intelectuale, sociale si de traire spirituala intensa, de asceza
c. Calea dragostei - bhakti marga este cea mai raspandita metoda de realizare a eliberarii (moksa). Bhakti inseamna iubire totala si plina de speranta, fata de o anumita zeitate, ca recunostinta pentru ajutorul promis si primit.
Atunci cand vorbesc despre starea sufletului dupa moarte, upanishadele fac referire la doua cai: calea zeilor (devayana) sau calea lumini si calea stramosilor (pitriyana) sau calea intunericului.
Calea zeilor sau devayana. Dupa ce au fost efectuate ritualurile funerare chiar si in cazul in care ele nu au fost savarsite, sufletele celor eliberati intra in flacara focului, din flacara in zi, din zi in jumatatea stralucitoare a lunii, de aici in an, din an in soare, din soare in luna, din luna in fulger. In fulger exista o persoana care este altceva decat om. Acea persoana conduce sufletul la Brahman.
Calea stramosilor - pitriyana este explicata, prin analogie cu devayana si re­prezinta etapele de reintoarcere in lumea empirica.
In devayana drumul urmat este luminos, iar in pitriyana este intunecat. Astfel, cei care pun accentul pe jertfe si fapte bune si milostenie intra in fum, din fum trec in noapte, din noapte in partea intunecata a lunii, de aici in partea friguroasa a anului, cand soarele a trecut in partea de sud. Cei care pornesc pe aceasta cale nu mai ajung anul caci intra in lumea stramosilor, de unde trec in spatiu, din spatiu in luna care este Soma, hrana zeilor, iar zeii ii mananca.
Ei raman acolo pana se termina orice roada a faptelor bune si urmeaza, apoi, calea de reintoarcere in lumea existentei empirice. Din spatiu ei intra apoi in vant, din vant in fum, din fum in ceata, din ceata in nori, din nori cad pe pamant sub forma de ploaie pentru ca sa se nasca sub forma de orez, ovaz, ierburi, copaci sau produse ale altor seminte. Pot sa iasa din aceasta stare doar daca cineva maninca semintele sau fructele respective.
Rezultatul cunosterii supreme este moksa sau mukti-eliberarea. In aceasta stare sufletul eliberat isi cunoaste adevarata natura a eului.

Comunitatea umana in hinduism
Despre comunitate
In teorie exista doar patru caste, iar daca includem si pe reprobati sau pan­chamas, ar fi cinci: brahmana - brahmanii, preotii si invatatorii; kshatriya - regii, razboinicii si aristocratii; vaisya - negustorii si meseriasii; sudra-servitorii, agri­cultorii ; si panchamas - cei 4in casta a cincea, numiti si reprobati.
Brahmanii, kshatriya si vaisya apartin gruparii celor care sunt nascuti de doua ori. Sunt nascuti de doua ori, datorita fap­tului ca au acces la scoli. Sudra sunt localnicii admisi in comunitatea hindusa, iar panchamas sau reprobatii sunt cei nascuti din casatorii mixte, adica intre membrii a diferite caste sau cu alti straini. Relatiile dintre caste sunt foarte stricte.
Elementele esentiale care caracterizeaza castele:
1. Sistemul se bazeaza pe credinta ca omenirea nu este o unitate fiintiala, ci consta  dintr-o serie de specii cu origini diferite, fiecare  om fiind nascut intr-o anumita specie in virtutea legii karma, sau a faptelor savarsite intr-o viata  anteri­oara.
2. Numai brahmanii singuri au dreptul la in­vatatura si de a invata pe altii. Lor le revine intreaga autoritate religioasa care, de fapt, le este data de zei. Deci, ei singuri pot sa predea religia, sa hotarasca in pro­bleme legale, sa aduca sacrificii si sa savarseasca cultul in temple.
3. Exista un numar nedefinit de specii de oameni, deasupra tuturor se ridica cele trei caste ariene. Dupa acestea, in ordine descrescanda, vin sudras, descendentii localnicilor  admisi   in  comunitatea  hindusa,   apoi   reprobatii   (panchamas)  si  castele mixte. Strainii sunt necurati si sunt numiti meecchas.
4.  Valoarea  fiecarui  om  variaza  dupa apartenenta  la  o  casta  superioara  sau inferioara.
5.  Fiecare membru al unei caste trebuie sa-si pastreze puritatea cu cea mai mare strictete. A pingari puritatea castei este un lucru primejdios nu numai pentru cel care a savirsit actul de pingafire ci pentru intreaga familie si chiar si pentru intreaga casta.
 Asramas sau treptele vietii:
1.  Prima treapta este cea de ucenic si reprezinta perioada de instruire in stiinta vedelor. Ea poate dura 12 ani sau chiar mai mult.
2.  Grihastha stapan al casei. Terminand perioada de studiu si pregatire pentru viata, tanarul hindus isi ia locul in contextul vietii sociale, pentru a-si indeplini indatoririle de casta: sa se casatoreasca, sa sacrifice zeilor si spiritelor, etc.
3.  Vanaprastha - starea de eremit in padure. Dupa ce copiii sai s-au casatorit, iar el a vazut ca si acestia au copiii lor, stapanul casei se retrage, insotit sau nu de sotia sa, intr-un schit din padure. Aici se supune unor reguli de abstinenta riguroase si indeplineste un mare numar de obligatii rituale.
4.  Samnyasa - sau starea de renuntare. Cel care intra in aceasta stare se nu­meste sannyasin sau yati (ascet) sau parivrajake (calugar ratacitor).  Un sannyasin trebuie sa renunte la orice proprietate, la distinctia dintre caste, la familie si rude si chiar la practicile religioase.
Aceasta este starea suprema, intrucat permite omului o detasare completa de toate accidentele lumii empirice. Cel care intra in aceasta stare transcende prin renuntare totala conditia vietii materiale. Un astfel de om nu mai apartine rasei sau poporului ci doar lui insusi si prin aceasta lumii intregi. Aceasta stare poate fi imbratisata de membri ai diferitelor caste, bara­bati sau femei.
 
Sufletul in hinduism
Inainte de aparitia scrierilor upanishadice, s-a facut o distinctie in structura fiintiala a omului, afirmandu-se pe langa trup, existenta sufletului. Procesul, prin care s-a ajuns la afirmarea existentei sufletului ca entitate de sine statatoare, ne este necunoscut.
Esenta acestei credintei in transmigrare este rasplata morala a faptelor, adica sufletul unui om trece prin mai multe vieti si culege de fiecare data roadele vietii anterioare. Fericirea sau mizeria din viata prezenta sunt o dovada vietii pe care oamenii au dus-o in existentele lor anterioare. Intrucat trupul dispare la moarte, s-a ajuns la acceptarea unei entitati nepieritore care supravietuieste si care este supusa pedepsei reintruparii. Sufletele oamenilor sunt entitati eterne, fara de inceput si fara de sfarsit. Pentru desemnarea esentei launtrice a individului si a lumii, se folosesc doi termeni: brahman si atman. Continutul ideatic al acestor doua cuvinte este in gandirea indiana identic, deoarece realitatea exprimata de fiecare cuvant este identica cu cealalta, adica brahman, sufletul si esenta lumii, este una cu atman, sufletul uman.
Pe langa Upanishade si Vedanta, mai exista alte sisteme de gandire, care, spre deosebire de acestea, profeseaza multiplicitatea sufletelor. Unul din acestea este si sistemul Samkhya, care sustine un dualism ontologic. Exista doua entitati eterne: natura originala sau materia prakriti si o infinitate de suflete - purusas. Ideile fundamentale promovate de Samkhya referitor la suflet sunt identice cu cele din Upanishade si Vedanta, deosebirea consta numai in faptul ca accepta o  multiplicitate  de  suflete.
Vaisesika, un sistem de gandire tarziu, recunoaste existenta mai multor suflete si realitatea lumii. In acest sistem conceptul de suflet este mai bogat si mai plin decat in sistemele anterioare. Simtirea si vointa sunt recunoscute ca functiuni ale sufletului.
Nu putem trece mai departe fara a mentiona aici si ceea ce Bhagavad Gita are de spus in problema Eului individual si a naturii psiho-fizice a omului, mai ales ca aceasta scriere, desi nu face parte integranta din canonul sacru al vedelor si upasnishadelor, are un rol de extrema importanta in viata spirituala si religioasa a credin­ciosului hindus.
Bhagavad Gita incepe cu faimosul dialog dintre Krishna si Arjuna, in care Krishna descrie natura "eului intrupat", subiect de mare importanta si hotarator pentru lupta pe care Arjuna trebuia sa o inceapa. Despre eu se poate spune ca actioneaza doar in masura in care este atasat de trup, functia sa independenta fiind de a trai. Este interesant de observat ca Bhagavad Gita nu ne spune prea multe despre eu, ci doar ca trebuie eliminat, deoarece el este un centru fals al personalitatii, intrucat crede ca actioneaza, in realitate nu el este cel care actioneaza ci partile constitutive ale naturii: sattva, rajas si tamas - bunatatea sau puritatea, pasiunea sau energia si intunericul. Putem vorbi de urmatoarele stari:
1.  Starea de trezvie este starea in care omul are o cunoastere empirica directa a obiectelor si lucrurilor materiale care il inconjoara. In starea de trezvie omul contempla o realitate falsa, asa cum se intampla in timpul somnului.
2.  Somnul cu vise este starea de cunoastere a obiectelor launtrice. In aceasta stare facultatile externe exista ca in orice conditie umana, dar si reabsorbite in  simtul  launtric  al omului,  adica in minte. Avand o existenta aparenta este iluzorie in raport cu Absolutul.
3.  Starea de somn fara vise sufletul individual depa­seste starea de constienta in sens empiric si intra intr-o unire trecatoare cu prajna atman, subiectul cunoscator etern, adica Brahman. In aceasta stare vehicolul lui atman este karana-sarira, care nu este ceva separat de atman, intrucat pe acest taram fiintial nu exista diferentiere.
In aceasta stare, atman intra in unire cu constiinta suprema a eului si cu obiectul ei unic care este fericirea. In somnul adanc intreaga fiinta este adunata in stare de unitate, fiinta omului atingand maximul de intensitate fiintiala, intensitate cunoscuta ca suprema fericire - ananda.
4. Turiya este cea de a patra stare a lui atman. Desi upanishadele clasice nu admit o stare superioara somnului adanc, care este considerata "fericire suprema", odata cu aparitia sistemului Yoga a fost conceputa o a patra stare, care a fost ridicata la rangul de suprema realizare a fericirii, mult superioara starii de somn adanc.
In starea turiya sufletul individual devine constient de originea sa fiintiala.

Trupul in hinduism
Despre trup
Gandirea hindusa considera ca fiecare individ  poseda un trup exterior si un trup interior. Trupul exterior, material, este abandonat de suflet la moarte, in timp ce trupul interior sau imaterial insoteste sufletul in procesul de transmigrare din existenta in existenta, pana la absorbirea finala in Brahman.
Partea corpului uman, care se bucura de mai mare atentie in ochii ganditorilor anonimi care au formulat textele upanishadice, este inima si aceasta pe motiv ca ea este "locasul suflurilor vitale". In inima isi au originea-ochiul, urechea, vorbirea si manas (mintea, ratiunea). Inima si nu capul este, de altfel, considerata ca fiind centrul vietii constiente. In timpul somnului toate organele sufletului se retrag in inima; acelasi lucru se intampla si la moarte. In alte cuvinte, inima este lacasul empiric al sufletului si, prin urmare, al lui Brahman: "aici in inima este o cavitate, inauntrul ei locuieste El, Domnul universului, Conducatorul universului si Regele uni­versului".
Adevaratele puteri demonice care subjuga pe om sunt foamea si setea, caci acestea, prin procesul natural inerent, incarcereaza pe om in contextul unui ciclu care ingreuneaza stradaniile sale de realizare a eliberarii finale.
Potrivit doctrinei despre transmigrare, sufletul nu ia fiinta la nastere pentru prima data, ci se reintoarce din luna, unde a primit rasplata faptelor savarsite intr-o viata anterioara. Drumul pe care sufletul il parcurge la nastere este urmatorul: de pe luna el trece in eter, apoi in vant, din vant in fum, ceata, nori, ploaie, plante, se­minte si in trupul mamei, prin legatura dintre sot si sotie. De aici reiese si datoria religioasa de a naste copii. Nasterea de copii este prezentata ca una din datoriile fundamentale ale fiecarui om, pe langa studiul Vedelor si invatarea lor.
Literatura ascetica nu este, insa, cu totul favorabila acestei indatoriri, ajungand pana la totala ei respingere din cadrul indatoririlor religioase si de casta. Aceasta literatura se bazeaza pe un text din Upanishade, in care se spune ca brahmanii care au ajuns la cunoasterea lui Atman se feresc atat de dorinta de a avea copii, de a poseda avutii, cat si de lume.
Am spus ca pe langa trupul fizic, ganditorii hindusi au conceput notiunea de trup imaterial, care insoteste sufletul in ratacirile sale din existenta in existenta, pana la eliberarea finala. In upanishade gasim doar vagi referiri la acest trup imaterial considerat ca "temelie a faptelor" cu alte cuvinte, calificarea moral care conditioneaza viata viitoare.
Intreaga conceptie despre trupul imaterial a fost formulata mai ales de sistemul de gandire vedantin. Potrivit acestui sistem, trupul imaterial se naste ca urmare a ignorantei primordiale ce sta la baza ciclului intruparilor si a faptelor savarsite in nenumaratele vieti anterioare.
Pe langa aceste doua forme ale trupului, mai exista o a treia, numita karana-sarira sau trupul cauzal. Aceasta forma trupeasca intra in actiune atunci cand atat trupul material cat si cel imaterial inceteaza sa functioneze temporar. Despre natura acestei forme trupesti nu se dau detalii. Stim doar ca din ea apar celelalte doua forme trupesti, care, apoi, se dizolva tot in karana-sarira.

Originea omului in hinduism
Natura omului in hinduism
Cuvantul sanskrit pentru geneza srishti, nu sugereaza o aducere la viata din nimic, ci emanatie, eliberare; o iesire a universului din Brahman; conceptul de creatie ex nihilo este strain acestei gandiri. Lumea este o emanatie din Brahman, dar nu ca entitate separata, caci sin­gura realitate este doar Brahman.
Legatura fiintiala dintre om si univers, pe de o parte, si Atman, pe de alta parte, este ilustrata intr-un mod plastic de imnul creatiei din Aitareya Upanishad, unde aflam ca Atman formeaza lumea de sus si cea de jos, dupa care emana stapanitorii lumii. In acest scop el produce un om cosmic, purusa. Ca rezultat al actului sau meditativ, ia nastere gura, iar din vorbire zeul focului. Apoi i s-au deschis narile din care a iesit viata si suflul vietii (prana), din care apare aerul. Din ochi apare vederea, acelasi lucru se intampla si cu alte organe: urechile, pielea, inima, ombilicul si impreuna cu acestea au luat fiinta din minte si zeii simturilor. Atman le da drept lacas o vaca si apoi un cal. Zeii sunt nemultumiti. Pentru a-i satisface, Atman le da in cele din urma drept lacas pe om, iar ei se declara multumiti. Asa devin simturile si mintea omului lacasuri ale zeilor lumii.
Cum a format Atman pe om ? Motivele formarii omului sunt descrise ca fiind kama (dorinta, vointa), kratu (jertfa) si tapas (pocainta).
Atman a dorit, a voit, s-a pocait si a adus jertfa cu scopul precis de a aduce la existenta pe om. Omul ramane rezultatul lucrarii lui Atman.
Sistemele filozofice de mai tarziu, (locul cel mai de seama il ocupa Advaita Vedanta al lui Sankara), au speculat cu multa meticulo­zitate corelatia dintre natura psihica a omului si lumea fizica din afara si Brahman ca principiu creator, ca singura realitate existenta.
Lumea empirica este o emanatie a lui Brahman intr-o succesiune infinita de acte producatoare si reabsorbtii. Aceasta producere eterna este o necesitate morala si nu are loc ca act de glorificare a lui Dumnezeu. Lumea nu este decat o iluzie (maya), un miraj sau un vis. Adevarata esenta a lumii poate fi cunoscuta prin intros­pectie, in contextul careia sufletul devine constient de realitatea infinita, atempo­rala, aspatiala si fara de schimbare a lui Brahman.
Sufletul individual (jiva atman) este unul si acelasi cu Brahman, supremul suflet si poseda nemurirea, omniprezenta etc., la fel ca Brahman. Aceste atribute divine sunt, insa, ascunse, asa cum focul sta ascuns in lemne, si se vor face simtite doar atunci cand omul ajunge la suprema eliberare din ignoranta fiintiala (avidya) si din lantul intruparilor. Brahman cel nelimitat si unul apare ca suflet individual, limitat si multiplu, in virtutea principiului creator iluzoriu, maya, care rezulta in individualizare (ahamkara). La baza acestei individualizari se afla determinarea mo­rala, care este un adevarat complex de cunostinte (vidya), fapte (karma) si trairi (prajna). Cum apar avidya sau maya ca principii formatoare, Sankara nu ne da nici o sugestie. Totul se rezuma la samsara sau legea intruparilor. Gandirea indiana nu se preocupa de un inceput al inceputurilor, acesta neexistind in principiu. Omul in conditia sa actuala este un rezultat al faptelor sale dintr-o viata anterioara. Acest lucru este valabil in cazul intregii existente.

Scrierile sacre in Hinduism
HINDUISMUL

Literatura religioasa hindusa se imparte in doua mari grupe denumite shruti si smrti, iar limba in care au fost redactate este sanscrita.

I. Shruti (auz), cuprinde acel grup de scrieri, considerate ca revelatie sfanta, pastrate prin traditie orala. Din acest grup sau colectie fac parte : Rig Veda, Yajur Veda, Sama Veda, Atharva Veda, Brahmanas Aranyakas-si Upanishadele.

Autoritatea divina a acestor scrieri nu este pusa la indoiala. Ele exista din ves­nicie, sunt de origine supranaturala si au fost transmise prin oameni sfinti (profeti).

Rig Veda -  Nu putem afirma cu certitudine data scrierii cartilor vedice. Se crede ca ele au fost totusi completate cu aproximativ 500 ani i.d. Hr. Unii ganditori sunt de parere ca inceputurile epocii vedice ar putea fi plasate in jurul secolului al XV-lea, iar altii merg mai departe fixand aceasta data in jurul anului 5000 i. d. Hr.

Rig Veda sau Veda Imnelor, contine 1028 de imne. Acestea erau recitate de un preot, in timpul jertfelor ca rugaciuni de invocare a zeilor.

Sama Veda are 1810 versuri. Cu exceptia a 75 de versuri, toate celelalte se afla in  Rig Veda.  Aceasta  colectie  este  compusa  din  cantece  si  melodii  pentru  preoti.

Yajur Veda contine formule folosite in cadrul jertfelor. Textul ei este impartit in doua variante: Veda alba - shukla veda si Veda neagra - krishna veda. Prima parte contine texte scripturistice, iar a doua instructiuni privind  oficierea jertfelor.

Atharva Veda este formata din 731 de imne cu caracter magic. Aceasta colectie este importanta pentru faptul ca aici suntem confruntati cu inceputurile unei gandiri speculative.

Textele Brahmanas, dintre care cel mai important este Shatapatha-Brahmana, sunt simple explicatii si interpretari ale ritualurilor folosite in cadrul anumitor jertfe. Ele ocupa un loc deosebit in istoria gandirii indiene prin aceea ca reprezinta o trecere de la gandirea mitica la gandirea logica.

In ordine cronologica, aceste texte sunt urmate de scrierile speculative cunos­cute sub denumirea Aranyakas. Acestea contin meditatii ale eremitilor indieni, asu­pra semnificatiei jertfei si a cuvantului sacru brahman.

Upanishadele reprezinta chintesenta gandirii religioase si filozofice a indienilor. In ele gasim completarea si consumarea gandirii vedice.

Gandirea upanishadica adopta fata de traditia jertfelor interminabile o atitudine negativa, si incearca, putem spune cu succes, sa infiltreze un nou spirit, al contem­platiei, prin care jertfa este inlocuita printr-un act meditativ.

Ideea fundamentala a Upanishadelor se axeaza in jurul unui monism rigid. Exista doar o singura realitate, cea a lui Brahman. Existenta empirica in totalitatea ei este o manifestare a acestui principiu ultim, care sta la baza ei si o penetreaza.

Singura scapare din insiruirea ciclica a existentei este cunoasterea suprema a identitatii individului (atman) cu Absolutul (brahman). Faptele bune pot ameliora situatia individului inlantuit in procesul reincarnarii, dandu-i acestuia o sansa mai mare de eliberare in una din intruparile care vor urma. Eliberarea se efectueaza insa prin cunoasterea identitatii ontologice: tat tvam asi - Acela esti tu.

Invatatura Upanishadelor este patrunsa de pesimism si neliniste, de cautarea per­manenta dupa Absolut. Nu se poate afirma, si aceasta trebuie sa avem intotdeauna in minte, ca Upanishadele reprezinta un sistem de gandire teologic coerent. In ele se gasesc ingramadite idei de cele mai diferite nuante.

II. Al doilea grup de texte, cunoscut sub numele generic de smrti, cuprinde traditia sacra veche, considerata ca lucrare a omului. Aceste scrieri au un caracter didactic.

In ordine cronologica, Vedangas (membrele vedei), sunt cele mai vechi. Ele tra­teaza probleme de fonetica, gramatica, etimologie, astronomie si ritual. Cartile legale, Dharma Shastras (Manuale legale), reprezinta o amplificare a textelor Vedangas. Din­tre acestea cele mai importante sunt Legile lui Manu. Scrise candva intre anii 200 1. Hr. si 200 d. Hr. Legile lui Manu contin nu numai principii legale, ci si indrumari si reguli privind conduita zilnica. Sistemul de casta este interpretat ca insumand anu­mite responsabilitati morale si nicidecum un principiu in baza caruia, prin nastere, anumiti oameni se bucura de privilegii, iar altii nu.                                            

Putem sa mai amintim aici cele 18 Puranas (vechi istorisiri) care trateaza cinci subiecte: creatia, a doua creatie, genealogia zeilor si sfintilor, descrierea perioade­lor marilor patriarhi si istoria familiilor regale. Bhagavat Purana, cartea sfanta a vish-navasilor (urmasilor lui Vishnu) este cea mai cinstita dintre Puranas.

In cele din urma, dar nu mai putin importante, sunt faimoasele epopei indiene Ramayana si Maha Bharata, asemanate pe drept cuvant cu epopeile Greciei antice : Iliada si Odisea.

Ramayana sau Aventurile lui Rama, este cel mai vechi epic indian. A fost compus de inteleptul Valmiki in secolul al IV-lea sau al III-lea i.Hr. Textul epicului s-a pastrat in doua versiuni : una nordica, mai perfecta si alta bengaleza, care con­tine o multime de adaugiri.

Pe langa textul clasic al Ramayanei, mai exista un altul, de data mai recenta, Adhyatma Ramayana, atribuita lui Vyasa. Acesta este insa considerat acum ca facand parte integranta din Brahmanada Purana.

Ramayana descrie, in cele 24.000 de cuplete, faptele de vitejie ale lui Rama (Rama-chandra), dragostea lui Rama si a sotiei sale Sita, violul Sitei savarsit de Ravana, regele demon al Ceylonului, razboiul intreprins de Rama si maimutele aliate impotriva lui Ravana, distrugerea acestuia, salvarea Sitei, repunerea lui Rama pe tronul Ayodhya, gelozia sa si alungarea Sitei. Mult mai mare, ca extensiune si mai important decat Ramayana, este Maha Bharata. Acest epic cuprinde 220.000 de versuri.

Autorul Mahabharatei a fost Krishna Dwaipayana, cel care a aranjat Vedele. Se zice ca el ar fi invatat pe ucenicul sau Vaisampayana acest epic. La randul sau, Vaisampayana l-a recitat la festivalul regelui Janamejava. Tema principala a epicu­lui este lupta dintre doua familii descendente din Kaurava prin Bharata : kauravasit condusi de Duryodhana si pandavasi condusi de Yudhishthira.

Yudhishthira isi pierde temporal imparatia in urma unui joc de zaruri. El si patru frati ai sai au trebuit sa cedeze imparatia lui Duryodhana si sa plece in exil pentru o perioada de 13 ani. Dupa trecerea celor 13 ani, Yudhishthira cere inapoi tro­nul care ii este insa refuzat. Intrucat el era un pacifist si nu dorea razboi, isi rezuma cererea sa la numai 5 sate. Si aceasta cerere ii este refuzata. Ca gest final, Yudhisht­hira trimite pe prietenul sau Krishna, Fiul lui Vasudeva, ca sol, avand menirea sa trateze pasnic cu Duryodhana recedarea imparatiei lui Yudhishthira.

Krishna nu era numai un print oarecare, el era Dumnezeu intrupat; marele zeu Vishnu care a luat trup si sange omenesc pentru protejarea celor mai buni si distrugerea facatorilor de rau, pentru instaurarea legii dreptatii (4, 8).

Desi toti stiau ca Krishna este insusi Dumnezeu intrupat, Duryodhana refuza cererea lui si deci Yudhishthira se pregateste de razboi, in ultima clipa, inainte de inceperea razboiului, Arjuna, fratele mai mic al lui Yudhishthira si prietenul de sange al lui Krishna, se infricoseaza si nu voieste sa lupte. Cu acest episod al refuzului lui Arjuna de a lupta pentru cauza cea dreapta incepe cea mai bine cunoscuta parte din Mahabharata, Bhagavad Gita, Cantecul Domnului.

Scopul Gitei este de a convinge pe Arjuna sa lupte. Desi intentia fundamentali a Bhagavad-Gitei este implicatia acestei lupte de altfel iminente, ea trateaza in adancime relatia dintre cel credincios si Dumnezeu. In toate celelalte carti care urmeaza Krishna nu mai apare ca invatator decat in Anugita sau Gita recapitulata.

Arjuna refuza porunca divina de a lupta, pentru motive pozitive si serioase. Pentru a-l convinge, Krishna nu foloseste numai argumentele deja cunoscute de Arjuna, de exemplu, datoria lui de razboinic, ci merge mai departe si ii descopera structura universului asa cum aceasta este si ii arata lui Arjuna ca el este un simplu pion in mana unui Dumnezeu Atotpu­ternic, a carui vointa nu trebuie desconsiderata de nici un om sau zeu.
 
Temple, preoti, rituri si sarbatori
Zeii
Panteonul daoist cuprinde printre divinitatile sale principale pe Lao-tzi si pe Iu-huan-san-ti ("divinul, veneratul, supremul stapan"). Sunt apoi un numar nesfarsit de zei, reprezentand diferite elemente ale naturii sau ocupatii ale oamenilor, precum si nenumarate spirite si genii de tot felul. Printre acestea, cele mai venerate sunt spiritele personificate in cei opt "literati", care au trait realmente.
Temple
Cultul daoist are temple, dar acestea sunt folosite rar, in restul timpului avand si alte intrebuintari. Sacerdotiul daoist are ca intemeietor pe Djan Tao-lin, nascut in anul 34 d. Hr. Acesta este considerat ca marele patriarh al daoismului, ai carui descendenti directi sunt capeteniile religioase ale daoismului.
 Preotii
Preotii daoisti traiesc de obicei pe la casele lor, nedeosebindu-se in felul lor de viata de ceilalti oameni, sau in comunitati, la fel cu preotii  budisti,  ducand in acest caz viata de celibatari. Dintre indatoririle preotilor daoisti amintim pe aceea de a nu consuma anumite feluri de carne, mai ales de bivol, deoarece se pretinde ca Lao-tzi a mers in Vest calare pe un bivol. Preluand unele practici populare samaniste, preotii daoisti au ajuns ghicitorii si vrajitorii, pretinzand, de exemplu, ca o bautura pe care o pregateau ei, un fel de elixir, ar fi prelungit viata si ar fi daruit nemurirea.
 Iadul daoist este inchipuit ca o inchisoare asezata in centrul pamantului si impartita in zece parti. Fiecare dintre cele zece parti are cate un tribunal, care hotaraste pedepse speciale, potrivit pacatelor comise. Intalnim o mare varietate de pedepse ciudate, ca acelea create de imaginatia daoistilor chinezi. In schimb, recompensa virtutii consta in nemurire sau intr-o viata foarte lunga. In general, daoismul popular se prezinta ca o alterare profunda si ca o degradare a filosofiei lui Lao-tzi. Dealtfel, daoismul nici nu poarta numele batranului filosof de odinioara, asa cum confucianismul poarta numele lui Confucius si nici nu a pastrat mare lucru din filosofia lui Lao-tzi.

Date istorice
 Daoismul (Taoismul)
Confucianismul, cu caracterul sau aristocratic, cu tendinta sa spre imobilitate si mai ales cu rigidul sau rationalism, nu putea multumi decat clasa culta  si nobila. Credinciosii din clasele de jos insa si firile mai  mistice  si-au cautat in alta parte satisfacerea  nevoilor sufletesti. Daoismul va fi religia care va da satisfactie nevoilor acestora.
 Daoismul este legat de numele misteriosului filosof Lao-tzi (secolul al Vl-lea i. Hr.).
 Viata lui Lao-tzi
Nu se stie nimic sigur despre viata lui Lao-tzi. Astazi, majoritatea cercetatorilor contesta chiar si existenta istorica a acestuia. Din traditie si dintr-o notita a istoricului chinez Se ma Tien, care a trait pe la anul 100 i. Hr., se dau  urmatoarele informatii: numele adevarat al filosofului ar fi fost Li-poh-ian si s-ar fi nascut in anul 604 i. Hr. intr-un sat din China de Nord, din parinti agricultori. Ar fi avut slujba de arhivar al palatului imperial din Lo, unde l-ar fi intalnit pe Confucius. Spre sfarsitul vietii ar fi parasit aceasta functie, pentru a pleca sa traiasca in singuratate. La iesirea din tara, pazitorii granitelor, cunoscandu-l din faima pe care si-o facuse ca intelept, nu i-ar fi ingaduit sa mearga mai departe decat dupa ce-si va scrie invatatura. Asa s-ar fi alcatuit scrierea Dao-de-tin (secolele IV- III i. Hr.) atribuita lui Lao-tzi.
 Invatatura lui Lao-tzi
Cartea Dao-de-tin este probabil formata din fragmente de origine diferita, compilate de discipolii lui Lao-tzi si continand invataturi ale maestrului. Cartea a fost impartita de discipolii lui Lao-tzi in 81 de capitole, formand doua parti. Prima parte, mai mult metafizica, este intitulata Dao ("drum", "cale"), iar a doua, consacrata proble­melor morale si sociale, este intitulata de ("virtute", "putere", "forta magica"). De aici numirea Dao-de-tin ("Cartea despre cale si virtute").
 Numirea Lao-tzi se poate traduce prin "batranul invatator". Cum insa cuvantul tzi mai inseamna si copil, ar urma ca Lao-tzi sa insemne „copil batrin", notiuni contra­dictorii, pe baza carora s-a format legenda ca Lao-tzi s-ar fi nascut cu par alb si intelep­ciune de batran, deoarece mama sa l-ar fi purtat in pantece 81 de ani.
 Dao pare sa fie, in gandirea lui Lao-tzi, un principiu, o forta misterioasa, fara forma, dar fiind cauza formei, a armoniei. El este invizibil, dar de la el porneste tot ce este vizibil si invizibil. Esenta sa infinit subtila este fara dorinta, dar dorinta care se naste in el in chip vesnic da nastere fiintelor particulare. Fiinta sa si creatiile sale sunt inepuizabile. El este in repaos continuu, nu se schimba niciodata. Nu are nume in sine insusi si nu poate fi cunoscut prin ratiune, nici nu poate fi sesizat prin simturi. Dao este deci principiul fara principiu, cauza fara cauza. El a creat totul, el este cel ce imprima fiintelor directia dupa care se dezvolta.
 Definit in acest fel, dao este foarte asemanator cu Dumnezeu, desi nu se poate afirma ca, in conceptia lui Lao-tzi, dao ar avea existenta personala.
 Potrivit acestui fel de a vedea, dao n-ar fi altceva decat principiul evolutiei, legea fireasca, univer­sala si impersonala a naturii, care stapaneste lumea.
 Morala lui Lao-tzi este superioara celei confucianiste, pentru ca se bazeaza pe dragoste, nu pe legalitate.
 Filosofia lui Lao-tzi si a discipolilor sai n-a avut in general o importanta deosebita in viata poporului chinez, caci daoismul, ca religie, s-a inspirat mai mult din vechile credinte chineze in spirite si din credintele si practicile magice, astrologice si superstitioa­se in general, transmise din generatie in generatie.
Conceptia despre om in taoism
Natura omului in Taoism 

La baza antropologiei taoiste sta conceptul de yin yang. Yin  este  principiul feminin,  ale  carui  atribute  sunt  intunericul si inactivitatea. Yang este principiul masculin al tariei, al duritatii si activitatii. Yin este asociat cu pamintul, iar yang cu cerul. Cele doua principii reprezinta fortele creatoare ale intregului univers.
Natura umana era considerata ca avand un caracter dualist; omul fiind o fiinta compusa din puterile cerului si ale pamantului. La prima vedere am fi inclinati sa consideram acest dihotomism al naturii umane ca fiind asemanator cu cel orfeo-platonic, gnostic care concep fiinta umana ca fiind formata din spirit si materie. Acest lucru este, insa, strain taoismului. Lao Tze concepe uni­versul ca o unitate din care omul este parte integranta. Suprema fericire pentru taoisti este realizarea unei vieti indelungate sau a ne­muririi in aceasta lume. Pentru atingerea unui astfel de scop, trupul trebuie trans­format prin diferite practici mintale si fizice complicate. Exista si o alchimie a nemu­ririi, in baza acestei alchimii, se crede ca mancand aur si cinabru (sulfat de mercur), poti da corpului durabilitatea aurului, iar adaptabilitatea chimica a cinabrului inlatura batranetea si moartea.
O alta metoda de realizare a nemuririi este "respiratia embrionica", despre care se crede ca inverseaza procesul ce duce la moarte, de degene­rare a trupului, prin producerea unui embrion care in clipa mortii este eliberat de trup ca de o teaca. Acest embrion este numit Floarea de Aur (Chin-Hua). Procesul respiratiei embrionice poate fi obstructionat de catre demoni sau alte spirite rele.
In taoismul clasic, starea de nemurire era acceptata, insa, numai in contextul familiei si legata de cultul stramosilor. La moarte, nobilii deveneau pentru o perioada scurta shen, adica isi mentineau individualitatea, pentru ca apoi sa fie si ei inclusi in masa amorfa a kuei-lor.
Sub influenta budismului mahayana, taoismul a imprumutat ideea unei retributii dupa moarte, aceasta avand loc intr-o serie aproape nesfarsita de raiuri si iaduri. Aceasta tendinta pastreaza, insa, in esenta idei specific chineze. Dupa moarte, viata omului este considerata ca fiind in permanenta primejdie din partea spiritelor rele care pot fi controlate prin acte sau ritualuri magice. Insa nici universul si nici om nu primeste o semmnificatie precisa in contextul gindirii taoiste.
Scrierile sacre in Taoism
TAOISMUL
Taoismul este cea de a doua mare religie traditionala a Chinei. Din numeroasele scrieri sacre ale Chinei ne rezumam sa pre­zentam pe scurt cartea legendarului Laotze, intitulata Tao-Te-King, care impreuna cu Cartea lui Chuang-tzu, formeaza cheia sau cuplul fundamental al filozofiei chineze.
La suprafata, Tao-Te-King s-ar parea a fi un tratat politic adecvat timpurilor respective, desi in adancimea nuantelor sale filozofice reprezinta totusi ceva mai mult decat un astfel de tratat.
Mesajul acestei carti este foarte simplu si este repetat de mai multe ori sub forma de epigrama. Urmatoarele sunt ideile de baza ale acestei carti: notiuni pri­vind ritmul vietii, unitatea lumii si a fenomenelor umane, importanta pastrarii sim­plitatii naturii umane, pericolul unei supra-guvernari si a interferentei cu viata sim­pla a poporului, doctrina despre wu-wei sau "inactiune", influenta patrunzatoare a spiritului, pilde privind umilinta, linistea si calmul si despre nebunia puterii, mandriei si a afirmarii de sine.
Inca din timpul lui Hoshang Kung secolul al 11-lea i. Hr., aceasta carte a fost impartita in doua sectii: capitolele 1-37 trateaza in special probleme legate de no­tiunea Tao, iar cele de la 38 pana la 81 cu notiunea Te. Cuvantul Tao, pronuntat intr-o singura silaba, inseamna, mai intai de toate, cale, drum sau carare. Metafizic el este cheia filozofiei chineze. Te, notiune destul de dificil de tradus, inseamna virtute si viata.
Tao, caci acesta este cuvantul care ne intereseaza, ar fi calea care impune fie­carui lucru un drum, un mers, o cale. De fapt, la temelia conceptiei sau conceptii­lor introduse si continute in aceasta "Vocabula rezumativa", dupa cum o numeste filozoful roman Lucian Blaga, exista notiunile metafizice ale Ordinei, Totalitatii, Res­ponsabilitatii si Eficacitatii.
Numirea de King i-a fost data de imparatul Han King Ti (136-4140 i. d. Hr.), ca semn al cinstei pe care el o purta acestei carti si a faptului ca el personal o accepta. Tao-Te-King mai este cunoscuta si sub un alt nume alternativ Lao Tai.
Datorita importantei pe care aceasta lucrare a lui Laotze o are pentru gandirea religioasa si filozofica, ea s-a bucurat de o tratare comparativa mai mult decat oricare alta scriere sacra, si aceasta  datorita exponentilor cu care ea a fost  comparata.
Panteonul daoist cuprinde printre divinitatile sale principale pe Lao-tzi si pe Iu-huan-san-ti ("divinul, veneratul, supremul stapan"). Sunt apoi un numar nesfarsit de zei, reprezentand diferite elemente ale naturii sau ocupatii ale oamenilor, precum si nenumarate spirite si genii de tot felul. Printre acestea, cele mai venerate sunt spiritele personificate in cei opt "literati", care au trait realmente.
Temple
Cultul daoist are temple, dar acestea sunt folosite rar, in restul timpului avand si alte intrebuintari. Sacerdotiul daoist are ca intemeietor pe Djan Tao-lin, nascut in anul 34 d. Hr. Acesta este considerat ca marele patriarh al daoismului, ai carui descendenti directi sunt capeteniile religioase ale daoismului.
 Preotii
Preotii daoisti traiesc de obicei pe la casele lor, nedeosebindu-se in felul lor de viata de ceilalti oameni, sau in comunitati, la fel cu preotii  budisti,  ducand in acest caz viata de celibatari. Dintre indatoririle preotilor daoisti amintim pe aceea de a nu consuma anumite feluri de carne, mai ales de bivol, deoarece se pretinde ca Lao-tzi a mers in Vest calare pe un bivol. Preluand unele practici populare samaniste, preotii daoisti au ajuns ghicitorii si vrajitorii, pretinzand, de exemplu, ca o bautura pe care o pregateau ei, un fel de elixir, ar fi prelungit viata si ar fi daruit nemurirea.
 Iadul daoist este inchipuit ca o inchisoare asezata in centrul pamantului si impartita in zece parti. Fiecare dintre cele zece parti are cate un tribunal, care hotaraste pedepse speciale, potrivit pacatelor comise. Intalnim o mare varietate de pedepse ciudate, ca acelea create de imaginatia daoistilor chinezi. In schimb, recompensa virtutii consta in nemurire sau intr-o viata foarte lunga. In general, daoismul popular se prezinta ca o alterare profunda si ca o degradare a filosofiei lui Lao-tzi. Dealtfel, daoismul nici nu poarta numele batranului filosof de odinioara, asa cum confucianismul poarta numele lui Confucius si nici nu a pastrat mare lucru din filosofia lui Lao-tzi.
 
CE ESTE MISCAREA NEW AGE?
Stim ca ea nu apare sub forma unui grup compact, de sine statator, ce poate identificat ca atare. Lucrul acesta reprezinta o problema pentru cei ce vor sa o evite sau sa-i descopere prezenta fie in Biserica, fie in alte segmente ale societatii. Trasatura fundamentala ce o face cu atat mai greu de identificat este starea de organizare difuza in care se gaseste datorata in mare parte crezurilor ei de baza (sincretismului, panteismului, universalismului, etc.) pe care le voi descrie mai jos.
Miscarea New Age este o retea, neinchegata ca structura, de indivizi si organizatii ce sustin o viziune comuna a unei noi ere a iluminarii (cunoasterii; n.a.) si armoniei (Epoca lui Aquarius), si care impartasesc aceeasi conceptie despre lume si viata. Aceasta se intemeiaza pe monism (totul este una), panteism (totul este Dumnezeu), si misticism (experienta contopirii cu divinitatea1). Pentru a fi un adept al Noii Ere nu trebuie neaparat sa devii oficial membrul unui grup, sau sa marturisesti niste crezuri particulare. Miscarea este extrem de diversificata si cuprinde o mare multime de organizatii cu interese diferite si crezuri asemenea. Din acest motiv, miscarea nu poate fi categorisita cultica si nici nu se poate defini prin denumirea sociologica de secta. Un editor de carte New Age a spus: "Nimeni nu poate vorbi in numele intregii comunitati New Age"2.
In timpul anilor 50 si pana la mijlocul anilor 60, miscarea New Age era asemenea unui aisberg gigantic cu peste 90% din masa lui aflata inca sub apa3. Incetul cu incetul acesta a iesit tot mai mult la suprafata incat am ajuns in zilele noastre ca miscarea sa fie reprezentata masiv in literatura, in arta si muzica, in cultura cinematografica, in biserica, sau in invatamant. Din pacate, ca si in fata altor provocari, biserica in ansamblul ei nu a raspuns adecvat noului curent de gandire si nu a oferit argumente temeinice pentru care oamenii sa se opuna ei si sa-i condamne invataturile. In plus, foamea dupa spiritualitate din tari ca a noastra neimplinita de biserica traditionala si recunoscuta de stat, i-a aruncat pe multi in bratele extrem de primitoare ale acestei plagi spirituale ce s-a abatut asupra societatii noastre.
CINE SUNT, SAU POT FI, MEMBRII EI?
Comunitatea New Age poate cuprinde persoane ce provin din diverse domenii de activitate, cum ar fi, medicina holistica, ecologie, activism politic, invatamant, yoga, astrologie, si multe, multe altele. Adepti ai spiritismului, ocultismului, religiilor orientale, ai diverselor scoli de filozofie, pot foarte usor sa se gaseasca sub umbrela generoasa a miscarii New Age si in ciuda deosebirilor de convingeri sa creada ca doar unita omenirea va putea sa se atinga noi cote ale cunoasterii si impreuna sa evolueze la o constiinta cosmica.
Desi nu fiecare sustinator al Noii Ere subscrie la aceste crezuri, majoritatea pot fi identificati dupa urmatoarele aspecte:
a) Se inspira din mai multe surse ale "adevarului". Pentru ei acesta nu poate fi unic, personal si abstract, ci relativ si subiectiv.
b) Se simt confortabili atat in prezenta Sfintei Biblii cat si a "Evangheliei Acvariene a lui Isus Hristos" de Levi Dowling, a revelatiilor "profetului somnambul", Edgar Cayce, sau a sfaturilor entitatii spirituale pe nume Ramtha, un razboinic lemurian in varsta de 35.000 de ani canalizat in transa de J.Z.Knight. Filme si carti s-au obtinut in urma contactului facut de unii dintre adeptii New Age, cum ar fi celebra Shirley MacLaine, cu astfel de entitatii spirituale si prin metoda "channeling-ului" (canalizarii sau, scrierii ghidate) se propun diferite scenarii, fie ale sfarsitului lumii, fie ale cuceririi si uniformizarii ei fortate de catre conspiratii si organizatii secrete ce tintesc nu mai putin decat la guvernarea mondiala!
FACTORI CARE AU CONDUS LA APARITIA MISCARII NEW AGE
Unul dintre primii si cei mai importanti a fost transcedentalismul secolului al XIX-lea. Exponentul cel mai vizibil al acestuia a fost Ralph Waldo Emerson (1803-1882). Emerson si transcedentalistii au fost cei ce au pus bazele aparitiei si formarii miscarii New Age. Emerson a pretins ca intuitia este mai presus decat simturile in descoperirea "adevarului" si ca Dumnezeu se poate revela omului prin intuitia lui. El a sustinut ca scopul religiei era o unire constienta a umanitatii cu Dumnezeu. Si el a crezut ca Dumnezeu a oferit revelatie tuturor religiilor lumii4.
Despre ei, Russell Chandler indica cum transcedentalistii "au imprumutat din belsug din scrierile sacre ale religiilor orientale si le croiesc in asa fel incat sa se potriveasca spiritului american de autonomie si autodeterminare, pregatind scena iluminatiilor New Age-ului ce se vor afla in centrul atentiei cu 130 de ani mai tarziu"5.
Teozofia
Un al doilea important factor ce a condus la aparitia New Age a fost o reinviere a ocultului. La aceasta si-a adus o majora contributie Societatea Teozofica, organizatie fondata de Helena P. Blavatsky in anul 1875. Termenul "teozofie" luat literal inseamna "intelepciune divina". Urmatoarele idei distincte ale New Age-ului au fost sustinute la inceput de Teozofie6:
  • · Niste "maestri inaltati" vor ghida evolutia spirituala a omenirii. Acestia sunt persoane istorice care in trecut si-au incheiat evolutiile lor pamantesti prin reincarnare, iar acum isi continua evolutia pe un plan superior al existentei lor.
  • · In timp ce acesti "maestri inaltati" isi continua propria lor evolutie spre dumnezeire, ei ajuta astazi voluntar fiinte umane mai putin luminate sa ajunga la nivelul actual al "maestrilor. De asemenea, ei ofera revelatii acelor fiinte umane ce sunt "acordate" spiritual.
  • · Adevarul religios a fost comunicat de catre multi alti oameni sfinti pe langa Isus. Buda, Hermes, Zoroastru, sau Orfeu.
  • · Isus a fost doar o fiinta umana ce a intruchipat spiritul Hristosului. Blavatsky a crezut ca revelatiile ei primite de la Maestrii Inaltati sunt cele ce au marcat inceputul Epocii Acvariene (devenit un sinonim al New Age-ului).
Antropozofia
O alta contributie majora la reinvierea ocultismului a avut-o Antropozofia. De fapt, ramura a Teozofiei, ea a fost infiintata in 1912 de catre misticul german pe nume Rudolf Steiner. Termenul "antropozofie" luat literal inseamna "intelepciunea omului" si a fost popularizat pentru a le aminti oamenilor ca poseda adevarul in sinea lor.
Steiner a sustinut ca acest adevar launtric se poate descoperi folosind "stiintele sale oculte" care il pot face pe om sa cunoasca o "perceptie hipersensibila fata de lumile spirituale7". Printre aderentii moderni ai New Age-ului care se inspira masiv din Antropozofie se numara David Spangler si George Trevelyan.
Scoala Arcana
Scoala Arcana (Arcane School), o alta ramura a Teozofiei a fost fondata in 1923 de catre Alice si Foster Bailey. Multe din doctrinele acestei scoli de gandire sunt similare celor ale Teozofiei, incluzandu-le si pe cele privitoare la "maestrii inaltati8".
Alice Bailey a crezut ca ea este "purtatoarea de cuvant" a maestrului cunoscut sub numele de "Tibetanul". In acest rol ea a produs 19 carti ale acestui maestru. Doua dintre cele mai semnificative carti ale ei si care sunt deosebit de apreciate printre adeptii New Age-ului, sunt The Externalisation of the Hierarchy (Exteriorizarea Ierarhiei) si The Reappearance of Christ (Reaparitia lui Hristos).
Benjamin Creme este exponentul modern al New Age-ului ce se inspira enorm din Scoala Arcana.
Miscarea "I Am" (Eu sunt)
Miscarea "Eu sunt" tot o ramura a Teozofiei a fost fondata prin ani 30 de catre Guy si Edna Ballard. Asemenea Teozofiei, si "Eu sunt" adopta crezul intr-un sir de revelatii progresive provenite de la "maestri inaltati". Scopul acestor revelatii este de a pregati omenirea in vederea impunerii Epocii lui Acvarius si a atingerii la scara planetara a "constiintei Hristosului9". Cei doi Ballard au sustinut prezenta lui "Eu Sunt" in fiecare persoana afirmand ca aceasta reprezinta punctul de contact cu realitatea divina.
O exponenta moderna a New Age-ului care se inspira considerabil din miscarea "Eu Sunt" ("I Am Movement") este Elizabeth Claire Prophet, conducatoarea absoluta a asa numitei Biserici Universale si Triumfante, o grupare cultica din S.U.A.
Spiritismul
Spiritismul se poate defini ca fiind "practica de incercare a stabilirii comunicarii cu fiinte umane plecate din aceasta viata, sau cu inteligente neumane (de regula imateriale), prin intermediul unui medium omenesc cu scopul de a obtine informatii supranaturale, sau de a avea experiente directe ale realitatilor metafizice10".
Miscarea spiritualista (care include si spiritismul) s-a nascut in casa fermierului american John Fox, din Hydesville, New York11. Din partea spiritualistei Helena Petrova Blavatsky spiritualismului a primit o lovitura puternica in anul 1875. Totusi spiritismul a continuat sa fie promovat prin Scoala Arcana din 1923 si prin miscarea "Eu Sunt" din anii '30. In miscarea New Age spiritismul este acum redenumit "channeling" (canalizare, ghidare).
TRASATURI ALE MISCARII NEW AGE
Sincretismul religios
Miscarea New Age este sincretista, adica combina si sintetizeaza invataturi si principii religioase uneori complet contradictorii. Culege din invataturile tuturor religiilor lumii si le redefineste sub forma acestei conceptii mistice despre lume si viata: "Noi onoram adevarul si frumusetea tuturor religiilor lumii, si credem ca fiecare din ele contine o parte din Dumnezeu, un sambure al adevarului care sa ne uneasca pe toti.12"
Adeptii New Age nu ofera un devotament exclusiv unui invatator sau unei invataturi anume. Dimpotriva, ei cred ca Dumnezeu s-a revelat pe Sine in Isus, dar nu numai ci s-a revelat si in Buda, in Krishna si o multime de alti avatari. Ca prin urmare, spun ei, Biblia nu poate face nici o pretentie de a fi singura revelatie a lui Dumnezeu facuta omenirii.
Divinizarea umanitatii
Afirmatia fundamentala a miscarii New Age este indumnezeirea omului. Crezul in divinitatea omului urmeaza celui in monism si panteism pentru ca daca totul este una (monism) si totul este Dumnezeu (panteism), atunci si noi oamenii suntem Dumnezeu.
Beverly Galyean afirma ca, "odata ce noi incepem sa vedem ca toti suntem Dumnezeu, ca avem atributele sale, cred ca intreg scopul vietii devine reasumarea dumnezeirii din noi, a iubirii, a intelepciunii, a intelegerii si a inteligentei perfecte.13"
"Transformationismul"14
Doua aspecte ale transformarii se remarca in platforma New Age. Transformarea personala si transformarea planetara.
Transformarea personala reprezinta corespondentul New Age al nasterii din nou din Crestinism, bazandu-se pe recunoasterea personala a contopirii cu Dumnezeirea, cu umanitatea si cu universul. Aceasta recunoastere este descrisa in moduri variate, fie ca "iluminare", "armonizare", "acordare" (vezi, engl., "attunement"), "realizarea sinelui", "realizarea lui Dumnezeu", sau "actualizarea de sine". Se sustine ca avem nevoie de o asemenea iluminare deoarece noi, oamenii, am "acceptat minciuna" (sau, cedat iluziei) limitarii omenesti si marginirii omului. Pentru ca ne-am uitat adevarata noastra identitate divina15. Doar printr-o transformare a constiintei noastre noi putem scapa de aceasta minciuna si putem realiza (descoperi) adevaratul nostru potential.
Transfomarea planetara se presupune sa se realizeze prin acumularea unei "mase critice" de indivizi ce au fost ei insisi personal transformati si care isi asuma raspundere socio-politica pentru intreaga umanitate.
"Networking" (punerea in legatura)
Aceasta este o trasatura comuna a miscarii New Age: punerea in legatura a diverselor organizatii si indivizi ce impartasesc crezurile pestrite ale New Age-ului. Este singura modalitate de a asigura o coordonare a eforturilor de pretutindeni ale sustinatorilor New Age. Repet inca odata ca desi adeptii New Age sustin o varietate de crezuri diferite, dovedesc interese diferite (sanatatea, psihologia, politica, stiinta, si educatia) totusi ei se unesc pentru a duce la indeplinire telurile care le sunt comune. "Networking"-ul este modul in care se pun in legatura unii cu altii fara a aprofunda neaparat relatii si prietenii ce-i pot face sa se cunoasca personal.
Un binecunoscut canal si mijloc de punere a lor in legatura o constituie mass-media si mijloacele de comunicare. Marilyn Fergusson spune ca "punerea in legatura" are loc prin "conferinte, convorbiri telefonice, calatorii, carti, organizatii fantoma, articole din presa, raspandirea de brosuri, lecturi, seminarii, partide politice, retele, cursuri, coalitii ecologice, casete, anunturi, scrisori de stiri.16" Telecomunicatiile moderne si Internet-ul reprezinta de asemenea o cale a "networking"-ului.
Unitatea guvernarii
Agenda politica a miscarii New Age este periculoasa in sine deoarece ea este bazata pe increderea falsa avuta in potentialul uman si nu in dependenta de calauzirea divina unui Dumnezeu personal. Atot-prezentul "Hristos cosmic" este cel ce-l umple pe om cu acest potential, se spune.
Multi membrii ai miscarii cred ca Hristosul cosmic a operat in erele trecute in vietile diferitelor personalitati religioase si ca prin intermediul lor a produs schimbari in lumea noastra. In acelasi fel Hristosul cosmic poate lucra si astazi, prin toti oamenii in viata. Matthew Fox (un preot catolic) scrie:
Se exclude faptul ca desi Hristosul s-a incarnat in Isus, el se poate incarna si in altii ca, Lau-tzu, Buda, Moise sau Sara, in Adevarul Calator, sau in Gandhi, in mine sau in tine? Adevarul este tocmai opusul. De fapt, in epistola sa catre Galateni Pavel a vorbit despre Hristosul incarnat in el spunand: "Dar nu mai traiesc eu, ci Hristos traieste in mine" (Gal.2:20). Pavel ii indemna pe primitorii epistolei sale sa-l "vada pe Hristos luand chip in ei" (literar, "sa-l vada faurit in ei") (Gal.4:20) si ca ei sa fie "fiii si fiicele lui Dumnezeu" (Gal.3:27)17.
Agenda politica a miscarii New Age mai este periculoasa deoarece nu recunoaste valorile morale absolute intemeiate pe Cuvantul lui Dumnezeu. Toate valorile ei morale sunt determinate cu subiectivitate. Totul este relativ. Relativitatea tuturor valorilor morale este de asemenea invatata in scoli prin intermediul unor programe de "clarificare a valorilor", in realitate de modificare a lor.
Iata ce recomanda guvernelor lumii organizatia "The World Health Organization", prescurtata WHO prin retea ei de oficii nationale si prin programul "Nations for Mental Health" ce doreste sa-l implementeze in fiecare tara membra a O.N.U.:
Guvernele vor fi asistate sa-si formuleze, sa implementeze, sa monitorizeze si sa evalueze anumite politici de sanatate mintala… Politicile de sanatate mintala ar trebui sa promoveze dezvoltarea optima a sanatatii mintale a populatiei.
O mostra de "gandire nesanatoasa" pe care un asemene program doreste ca o ajusteze la o noua gandire ar fi urmatoarea:
Masele trebuie sa invete sa nu se mai vada ca indivizi, ci ca parte a unui intreg mai mare, a unui grup, a unei comunitati, a planetei.
Cateva dintre "clarificarile" ce se promoveaza chiar acum in scolile americane suna in felul urmator:
  • · homosexualitatea n-a fost niciodata condamnata in Biblie.
  • ·unii crestinii sufera de obsesia spiritului anti-homosexual si descriu in termeni negativi stilul de viata homosexual, dar el nu este decat un alt stil de viata, o alta preferinta sexuala.
  • ·elevii din scoli trebuie invatati sa priveasca pozitiv homosexualitatea cat mai din timp posibil in procesul propriei lor explorarii sexuale.
  • ·oricine obiecteaza impotriva homosexualitatii este bigot, ignorant si un potential criminal (se face vinovat de "hate crime" un delict de ura), etc.
Unele din expresiile si sloganurile popularizate se pot descifra dupa cum urmeaza:
"separatia dintre Biserica si stat" = " invataturile lui Isus Hristos ma stanjenesc nespus de mult. Pagana Mama Terra, pe mine ma multumeste! Eu nu sunt un ipocrit!"
"eu cred in toleranta pentru toata lumea" = "pentru toata lumea, in afara de crestini! Din partea mea, sa fie toti aruncati la puscarie!"
"eu cred ca noi ar trebui sa celebram diversitatea" = "vreau sa fac tot ce vreau eu, indiferent pe cine jigneste. Iar prietenul meu? Imi place, dar nu intr-atata incat sa ne certam. Si el poate face ce vrea." Etc18.
Agenda politica a miscarii New Age in ce priveste guvernul unic mondial este periculoasa deoarece ea este intemeiata pe dorinta omului de a obtine absolutul in actiunea libera a omului ca si unica sursa de autoritate. Agenda politica New Age nu recunoaste autoritatea unui Dumnezeu suveran si omnipotent. Douglas Groothuis, un cercetator al miscarii, face urmatoarea observatie:
Conform agendei adeptilor New Age, trebuie pusa caramida unui nou Babel care sa proclame o (noua) ordine a carei unitate si directie finala sa fie opusa Creatorului (vezi, Geneza 11:1-9). Stravechii entuziasti ai ordinii mondiale, gasiti in Geneza, au incercat sa forteze "teza apostata a unitatii si egalitatii intregii umanitati" pentru a construi o "ordine mondiala unica si a inaugura un paradis fara Dumnezeu" (Rushdoony, 1979). Asta este ceea ce sustinatorii New Age incearca sa realizeze in zilele noastre, iar tentativa lor este deopotriva zadarnica. Toate turnurile Babel sunt ridicate in van, daca este exclusa piatra unghiulara care este Isus Hristos19.
Guvernul global ce reprezinta o parte a agendei politice New Age sustine nevoia unei forte planetare de politie pentru asigurarea securitatii. Doar aceia ce se inscriu in conceptia monista si panteista despre lume si viata vor fi ingaduiti sa controleze aceasta forta politieneasca.
Organizatia "Planetary Citizens" (Cetateni Planetari) sponsorizeaza in prezent "Comisia Independenta asupra Alternativelor Mondiale de Securitate" care cuprinde numerosi experti in pace, dezarmare, si sisteme de securitate ce vor crea "un sistem global de securitate, prietenos, credibil si operabil20".
Sursa acestei unitati este relativ clara. Multi dintre cei ce sunt implicati in politica New Age se bizuiesc in mod evident pentru deciziile si actiunile lor pe revelatii ocultice. Spre exemplu, multi adera la scrierile lui Alice Bailey (o binecunoscuta spiritista si adepta a Teosofiei). Ea, vorbeste adesea despre "Planul" si despre "Stapanii/Maestrii Ierarhiei". "Maestrii Inaltati" sunt cei ce se presupune sa fi atins cel mai superior nivel al constiintei devenind calauzele evolutiei spirituale a omenirii. Acesti "maestri" se crede ca se ocupa de ducerea la indeplinire a "Planului" pentru Pamantul nostru.
"World Goodwill" ("Bunavointa Mondiala") este grupul de lobby al carui tel este de a desfasura "Planul" trasat de numeroasele carti ale lui Alice Bailey. Aceasta nu este decat una dintre organizatiile aflate sub influenta lui Bailey, ce sunt sponsorizate de Trustul Lucis (vezi, glosarul de termeni New Age).
Globalismul care este de asemenea o parte a agendei politice a miscarii New Age, reprezinta aproape echivalentul unei forme de idolatrie. El inalta planeta si umanitatea la rangul de stapanire (dominare) suverana. Comentariul lui Groothuis este foarte adecvat:
Internationalismul idolatru trebuie respins de catre crestini. Hristos este Domnul. Nici natiunile si nici planeta, nu sunt suverane. Guvernul global, sau ceea ce se mai poate numi, "starea cosmica", trebuie sa fie respinsa ca idolatrie, devreme ce umanismul cosmic il introneaza pe om in locul lui Dumnezeu21.
AVERTISMENT!
Acum, exista pericolul ca gandirea New Age sa-i faca pe unii crestini sa fie paranoici cu privire la orice pare sa fie asociat cu miscarea, indeosebi in legatura cu teoriile conspirative. Dar asa cum ne spune vechea gluma, "doar fiindca esti paranoic, nu inseamna ca nu vor sa puna mana pe tine!"
Agenda politica a miscarii New Age este periculoasa deoarece ea este intemeiata pe conceptia monista si panteista despre lume. In consecinta agenda politica a miscarii New Age este antiteista (deci, impotriva lui Dumnezeu) si anticrestina.
Mark Satin, autorul lucrarii, "New Age Politics" spune:
Constiinta planetara recunoaste unitatea noastra cu intreaga umanitate, si de fapt cu tot ceea ce are viata pretutindeni si cu toata planeta in general22.
Destinul omenirii, dupa lunga ei perioada de pregatire si diferentiere, este cel putin de a deveni unita…Aceasta unitate se afla pe punctul de a fi exprimata politic printr-un guvern mondial care sa uneasca natiunile si regiunile in actiuni ce depasesc capacitatea lor individuala23.
Profetul New Age pe nume, David Spangler scrie:
Neindoielnic ca politica sinergiei va reinterpreta relatia omenirii cu natura in folosirea de catre aceasta a resurselor naturale, va reinterpreta relatia ei cu animalele si plantele, si cu tot ceea ce alcatuieste mediul ambianta¦
Atat intr-un grup separat cat si intr-o grupare de grupuri mai mici in care constiinta separarii este alungata fiind inlocuita cu o constiinta a unitatii, a cooperarii dinamice si a bunavointei, intreg spectrul de politica nationala si internationala asa cum o cunoastem va trebui sa dispara si sa fie transformata in ceva de nerecunoscut dupa standardele de astazi24.
Monismul si panteismul reprezinta, asa cum am vazut, baza metafizica pe care se intemeiaza miscarea New Age. Fiecare transformare culturala majora se intemeiaza pe o schimbare de conceptie despre lume si viata. Lewis Mumford observa importanta acestei noi ideologii spunand ca, "fiecare transformare a omului, cu exceptia poate a celei ce a produs cultura neoliticului, s-a intemeiat pe o noua baza ideologica si metafizica, sau altfel spus, pe sentimente profunde si intuitii a caror expresie rationalizata sa ia forma unei noi imagini a cosmosului si a naturii omului.25"
Spre exemplu, sa spunem ca vizitezi un trib african chiar in timpul ritualului circumciziei unei femei si privesti cum unei tinere femei i se face o clitorectomie. Cand te plangi ghizilor tai si ceri interventia unor autoritati ale tarii respective, acestia iti reproseaza faptul ca valorile tale eurocentrice si religia ta straina te impiedica sa vezi "utilitatea" unui asemenea act. In plus, nu ai dreptul sa intervii in cultura unei tari si sa pretinzi o schimbare a traditiilor. Globalismul si integrarea tuturor culturilor nu-ti permite exprimarea unor opinii valabile doar in contextul unei anume culturii (a ta), dar irelevante pentru o alta! Cam la astfel de experiente pot conduce ideologiile si modificarile de conceptie despre lume si viata si valori morale pe care miscarea New Age le promoveaza. Ele sunt prezent si intalnite in lumea noastra contemporana. Crestinii au inca sacra datorie de a avertiza asupra consecintelor intronarii eu-ului si a omului ca autoritate morala finala si spirituala. Omul este pacatos.
Unitatea religiilor
Noua baza ideologica a agendei politice a miscarii New Age este unitatea tuturor religiilor. In aceasta, desi este permisa existenta religiilor variate, fiecare religie este privita ca invatand acelasi adevar central: divinitatea umanitatii. In lumina acestei ideologii Crestinismul este reinterpretat si fiind redefinit de adeptii miscarii drept un "Crestinism ezoteric". Unitatea religiilor este absolut necesara daca se vrea ca "unitatea omenirii" sa devina o realitate, se sustine.
Robert Muller, fostul adjunct al Secretarului General al Natiunilor Unite, a comentat urmatoarele cu privire la unitatea religiilor:
Pentru prima data in istorie am descoperit ca planeta pe care locuim este una singura. Acum nu ne mai ramane decat sa descoperim ca suntem de asemenea o singura familie umana si ca trebuie sa transcedem toate diferentele nationale, lingvistice, culturale, rasiale si religioase ce reprezinta istoria noastra. Avem sansa de a scrie o istorie complet noua26.
Legate de cele spuse de Muller este si conceptul ce apartine lui Matthew Fox (preot catolic ecumenic) de ecumenism profund. Astfel, el a scris:
Ecumenismul profund este miscarea care va valorifica intelepciunea tuturor religiilor lumii: a hinduismului, a budismului, a islamismului si a iudaismului, a taoismului si a sintoismului, a crestinismului in toate formele sale, a religiilor native si a zeilor religiilor din intreaga lume. In valorificarea acestei intelepciuni consta ultima speranta de supravietuire a planetei pe care o numim casa noastra27.
Aceasta intelepciune ce este culeasa de la toate religiile este vazuta ca orbitand in jurul unui adevar central si universal: divinitatea omului. Privitor la acest adevar central, David Spangler a scris:
Ceea ce incearca acum sa se ridice este grupul de oameni ce alimenteaza, si reprezinta destul de literar, cei pe care Isus i-a numit "sarea pamantului", in mod constient si spiritual numiti asa, ei fiind cei ce-si recunosc divinitatea, dar fara a fi ingamfati de ea si actioneaza in sfera lor de influenta pentru a inspira aceeasi divinitate si altora… Ei sunt cei ce dau viata ("datatorii vietii"; n.a.), si formeaza baza guvernului viitorului28.
Dupa toate cele observate mai sus trebuie spus ca pana acum nu s-a putut evidentia concret nici o conspiratie autentica care sa fi afectat istoria sau cursul unor natiunii. Sau, cine stie, poate schimbarea de directie a "blocului rasaritean" al tarilor comuniste a fost de inspiratie New Age? Vom ramane sa aflam la momentul potrivit. Nu este ceea ce conteaza intr-adevar pentru niste crestin. Tragedia pentru acesti oameni este inconstienta lor fata de o conspiratie la nivel spiritual ce este adevarata si ce s-a concretizat in istoria omenirii. Este cea a puterilor demonice si a diavolului ce de la inceput a "planuit" o detronare a lui Dumnezeu in umanitate si o ridicare a omului la nivelul de constienta divina ce i-a fost refuzata de "raul Dumnezeu creator" al omului.
Aceasta "conspiratie" este dezvaluita inca de pe primele pagini ale Bibliei si reprezinta iluzia spirituala fundamentala de care sufera miscarea New Age: oferirea statutului de dumnezeu omului. Iata cum a sunat prima data "planul" ei: "…sigur nu veti muri, dar Dumnezeu stie ca, in ziua cand veti manca din el, vi se vor deschide ochii, si veti fi ca Dumnezeu, cunoscand binele si raul" (Geneza 3:4-5). Din pacate "conspiratia", initial indreptata impotriva lui Dumnezeu, a avut efect doar asupra omului, ducandu-l la caderea in pacat, stare in care se gaseste imediat dupa crearea lui si pana astazi, asa cum amplu ne dovedeste istoria umanitatii. Promovarea omului la "constienta divina" nu a reusit atunci si nu va reusi nici acum in vremea miscarii "new age", dimpotriva. Decaderea omului pare sa se accentueze tot mai mult si nevoia lui de credinta in adevaratul Rascumparator al umanitatii Domnul Isus Hristos, nu in sine, sa devina tot mai acuta.

Un comentariu:

  1. Sunt atât de recunoscător Elegantloanfirm că m-a ajutat cu un împrumut de 600.000,00 USD USD, prin ajutorul ofițerului de împrumut Russ Harry, îți sunt etern recunoscător. viața mea s-a întors, finanțele mele s-au stabilit acum dețin o afacere pe care o folosesc pentru a avea grijă de nevoile familiilor mele. Sunt atât de recunoscător pentru dumneavoastră domnule Russ și Dumnezeu să vă binecuvânteze. Le puteți contacta pentru ajutor financiar prin e-mail: Elegantloanfirm@hotmail.com pentru ajutorul dvs.

    RăspundețiȘtergere